Călătoriile unui KEL

Nu a fost prima tură pe motocicletă făcută. Tura din 2025 a fost, de fapt, a treia.

Prima tură mai mare pe motocicletă a fost un fel de tură în Transilvania, sau în jurul ei, în 2021, cu o Honda CBF 600 S, împreună cu Maria, prietena mea. A doua, prima în afara țării, a fost în 2023, cu un BMW R 1200 RT, împreună cu Maria și un alt prieten.

Ideea pentru tura de anul acesta a apărut în 2022, cum orice pasionat de călătorii știe, la scurt timp după ce m-am întors acasă din tură. În acele momente nu te mai interesează că economiile urlă sau că prin casă mai trebuie făcut una-alta, sau că probabil mai sunt și alte priorități; ești pe val, acasă e acasă, oarecum ești străin de locul unde trăiești, după ce zile în șir ai schimbat peisaje, paturi de hotel, meniuri, obiceiuri, limbi străine… Toate aceste schimbări îți sunt normale acum și parcă naturale și necesare.

Ca orice planificare, totul începe cu o hartă. Că suntem în secolul XXI, îl iei pe nenea Gogu și dai scroll, și dai click, și mai te uiți lung la alții cum filmează pe unde au fost, și ideile încep să se adune haotic, apoi încep să se ordoneze până visul prinde un contur clar.

Când nu ești copil de bancher și nici CEO sau CFO, sau nepotul Mătușii Tamara, rezervi pe Booking cu luni bune înainte. Partea nasoală e că, dacă apar evenimente până la data plecării, le ratezi.

Iunie 2024: bagajele mele și ale Mariei înșirate pe pat, lista verificată de “n” ori, ce luăm, ce lăsăm, nu e loc suficient; nu putem lua atâtea cosmetice. Acum zâmbesc, dar cred că m-a urât și mi-ar fi pus toată solnița în ciorbă în acele zile când – și mă fac iar idiot, dar de data asta unul care încearcă să își controleze entuziasmul, dar mai mult enervează lumea din jur – presiunea crește și încerci să organizezi totul cât mai bine și nu știi cum, mama naibii, în capul tău vorbele sunt aranjate: „Dacă aș putea, aș lua o remorcă plină cu toate hainele tale și cosmeticele, doar să te văd cu gura până la urechi zilnic”, și pe gura idiotului însă iese: „În plm nu avem loc, nu vezi?”. E de prisos să te simți ca un idiot când, fumând, îți dai seama ce rahat ai scos pe gură.

Dar pentru că probabil știe că are de-a face în acele momente cu un copil cu jucării de oameni mari, nu îmi face ceai de leandru.

Personal, nu cred în coincidențe, iar semnele universului au trecut pe lângă mine ca vântul prin porumb. Ca orice motociclist conștiincios – care a învățat din greșeli – vreau să fac presiunea în anvelope seara dinaintea plecării, așa că încalec și mut motorul câțiva zeci de metri în fața mașinii. Folosesc compresorul mașinii să fac presiunea când văd o pată de ceva – lângă mine pot sta o trupă de mâncători de fasole, ouă fierte și varză murată, că eu nu am nicio problemă: vând nas sau dau la schimb cu bot de ogar.

După multe scărpinături în cap, mă hotărăsc să dau carena jos, să văd exact problema: cupla de la furtunul de benzină, crăpată. Ca să fie treaba și mai complicată, toată povestea se petrecea în weekendul de Rusalii. Prietenul din Sibiu, Norbert, mă găsește șurubărind. Seara aceea și ziua următoare au fost un caleidoscop de emoții, nervi, alergătură, care s-au finalizat cu o altă stricăciune: „Trust me, I’m an engineer?” – motocicleta a rămas în fața blocului, într-un final toți trei plecând în tura moto cu mașina: eu cu Maria de nevoie, iar tovarășul, din solidaritate.

Părerea mea despre condusul unei mașini pe drumuri pe care un motociclist ar fi fost în Nirvana este ca un film porno văzut la radio.

„Semnele universului pomenite mai devreme: momentul acela din tura auto, când realizezi că ai organizat traseele pentru motocicliști din Iron Butt Association și, în cazul în care în acele momente nu erai în mașină, ci pe motocicletă, situația ar fi fost destul de nasoală, iar atunci s-a conturat traseul pentru 2025.”