Călătoriile unui KEL

Fiind deja la a treia tură, pregătirile se transformă într-o rutină. Nu te mai pripești, nu îți mai înșiri bagajele pe pat doar să tot te asiguri că pleci; deja știi că pleci, că faci pe dracu-n patru și tot pleci.

Anul acesta am plecat doar eu și prietenul chopperist din Sibiu. Nu eram împăcat cu mine însumi că Maria nu mă însoțește – stare care s-a accentuat în dimineața plecării, când starea ei spunea tot – dar nu puteam amâna și i-am simțit lipsa în multe momente de-a lungul călătoriei, stări pe care nu le-am exteriorizat. Iar uneori eram ori prea obosit, ori prea extaziat, ori concentrat pe ceea ce făceam.

Sâmbătă, 21 iunie, se anunța o zi de plină vară bănățeană de peste 30 de grade, ceea ce ne-a dat doar intenția de a porni la ora 9 – am pornit de pe loc la ora 10:30.

Tura 2025, prin lista opririlor, ar arăta cam așa: Timișoara – Graz – Bad Mitterndorf – Rangersdorf – Frazione Monte di Mezzo – Roppen – Freiburg – Heilbronn – Nürnberg – Dresda – Wroclaw – Krakow – Košice – Timișoara, aproximativ 4100 km, în 18 zile.

Gurile rele sau cârcotașii vor spune: „Băăăăă, doar așa puțini km pe zi?”. Nu mă consider biker 100, motociclist 100… îmi place să călătoresc și asta implică și a vedea locuri noi, nu numai din mers. Iar eu, dacă stau în șa de la 9 la 18, nu mișc un deget nici dacă e mâncare gratis în centru sau show erotic gratuit.

Trăind în România, ca să ajungi în Austria ai două variante: prin Ungaria – autostrăzi drepte, interminabile, din care niciuna nu traversează țara de la est la vest – are Norbert o vorbă, dar după aia zice lumea că-s xenofob – caniculă; sau prin Serbia–Croația–Slovenia, dar asta presupune alte costuri de autostradă, vămi, cozi. Drept urmare, după părerea mea, marea majoritate aleg prima variantă.

Nu sunt prea multe de povestit când prima zi în mintea ta e conturată doar ca ziua în care ajungi din punctul A în punctul B. Știi doar că trebuie să reziști ăia 650 km, să ignori căldura, să încerci să mai găsești idei de conversație – e ca și când stai într-o convorbire telefonică, timp de 8–9 ore, cu aceeași persoană – asta în cazul în care nu e cineva pe care vrei să o seduci și curg ideile una după alta – nu, nu era cazul de față – nu îmi plac bărbile :P. Și atunci comentezi sau apostrofezi orice ți se pare ieșit din tipar din tot ce vezi, chiar și faptul că asfaltul e bun sau că disciplina în trafic există.

Ca pe orice autostradă, ambuteiajele nu lipsesc. Noi am avut parte de unul înainte de Budapesta, iar motoarelor cu răcire pe ulei sau pe aer nu le priesc sub nicio formă. Norbert, după ce am așteptat câteva minute sub soarele Panoniei – ori își simțea geaca de piele neagră că începe să ia foc, ori că bocancii i se lipesc de asfalt (de aerul fierbinte emanat de v-twin-ul lui nu mai pomenesc) – decide să filtreze traficul, urmat de mine. Mulțumind șoferilor care alegeau să tragă de volan pentru a ne face loc, înaintăm încet, prinzând curaj. În scurt timp, eram un șir de câteva motociclete, pe care le-am depășit și care ne-au urmat exemplul.

Spre deosebire de tronsoanele între Szeged – Budapesta – Győr, bucata de „drum expres/autostradă” dintre Győr și Szombathely este aproape goală. Cu o limită de viteză de 120 km/h înaintezi constant și monoton; singura grijă e să mai muți fundul în șa – care deja era amorțit –, deschizi viziera să mai intre aer și parcă în acele momente ai vrea un ambuteiaj să îți mai alunge somnul.

Seara, undeva în jurul orei 19, oprim motoarele în parcare la Jufa Hotel Graz Süd. Un hotel decent, fără nimic simandicos: 2 paturi, baie și climă. Nici pentru 2 nopți nu avem nevoie de mai mult. După self-check-in, o practică tot mai des întâlnită în țările germane la b&b-uri – dar care, parcă mai tot timpul, e presărată cu tot felul de probleme făcute să îți încerce și ultimul strop de răbdare care-ți mai rămâne când tot ce vezi în fața ochilor e un duș și o bere rece – reușim să intrăm.

Camera nici nu depășea așteptările, nici nu era sub așteptări – un lucru ce aveam să-l observăm sau să-l bănuim e că acolo aveau program la apă caldă. Nu că noi nu am fi fost obișnuiți cu raționalizarea – am prins destul din epoca de „aur” – ne întrebam doar cât de tare să doară alegerile proaste ale conducătorilor, încât un hotel să raționalizeze apa caldă. Asta este: nu facem duș azi, facem mâine – atât s-a putut.

După despachetările de rigoare și spălările necesare (de dușul de seară vorbeam mai sus – pe căldura de afară unul nu era suficient) pornim în căutarea oricărui fel de restaurant, fast-food – resemnați oarecum că e sâmbătă, nu suntem în centru și aveam rețineri că vom găsi ceva deschis.

Spre norocul nostru, la 5 minute de mers pe jos găsim o pizzerie (eu sunt norocosul – pizzofil; Norbert nu e gurmand – conserva e preferata lui). Un om întreg la cap cântărește bine comanda… am specificat întreg la cap; prin urmare, ne ghiftuim – mâncare bună, prețuri normale, bere bună (toată tura am ales voit să nu iau în considerare posibila alergie la gluten, sîc!). Ospătarul, un tânăr din Afganistan, venit în Austria de mic copil, intră-n vorbă și rămâne surprins de „cât de bine vorbim noi germana” – colegu’ austro-ungar, că eu sunt de B1/2, dar cică „nuu, ca amândoi” – bine, fie, dacă tu zici. Și invariabil urmează discuțiile despre culturi și obiceiuri și cum toți știm inutilitatea războiului. Nu ai cum să eviți un subiect care plutește în aer când unul dintre interlocutori este refugiat de la vârsta la care eu mă jucam cu mașinuțele în nisip.

(Promit că nu voi scrie în postări despre cât de tare și mult sforăie colegul de călătorie – nu există dopuri cu izolare fonică perfectă – dacă știe cineva, vă rog!)

Ziua următoare începe molcom. Mic dejun: cele 2 sandvișuri rămase din ziua precedentă – Îți mulțumim din suflet Maria – la ce prețuri au făcut ăștia micul dejun, îți piere pofta –, cafeaua obligatorie contra cost de la aparatul restaurantului și atârnarea în cameră până după prânz.

Era prima mea vizită în Graz și, contrar obiceiului avut de a-mi face temele legate de obiective de vizitat, de data asta nu o făcusem temeinic, mai degrabă o răsfoială, așa că am luat ca țintă centrul vechi.

Despre Graz se pot spune multe, dar las asta în seama istoricilor și site-urilor de specialitate. Dar pentru a crește nivelul cultural al acestui „blog” voi înșira câteva idei:

Graz este capitala provinciei Styria din sudul Austriei.

Turnul cu ceas (Uhrturm): Turnul cu ceas iconic din Graz, datând din secolul al XIII-lea, se află pe vârful dealului Schlossberg, oferind vederi panoramice ale orașului.

Centrul istoric al orașului Graz este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO, recunoscut pentru arhitectura renascentistă și designul urban bine conservate. Graz a fost desemnată Capitala Europeană a Culturii în 2003, evidențiind scena sa culturală bogată și eforturile artistice.

Subsemnatul vă poate confirma că avea ton!!!

Am nimerit în timpul unui concert de orgă.

Graz se mândrește cu o scenă culinară vibrantă, cu influențe diverse, de la bucătăria austriacă tradițională la arome internaționale.

Experiența culinară a fost, aș putea spune, amuzanto-interesantă. Cum suntem doi oameni culți (a se citi „paisano”), am ales un pub irlandez… atât s-a putut… sau poate că eu sunt cel care poartă o parte din vină, deoarece nu mă avânt să încerc orice preparat local – sunt puțin mofturos, așa, și? – și pe deasupra iubesc Guinness. Nimic amuzant până acum; până la Guinness. Ce a fost sau am găsit noi amuzant a fost faptul că a trebuit să ne „construim” mâncarea.

Dragii cititori, puteți observa bilețelul de mai sus: ingredientele de bază, la care adăugai ce mai vrei să pună nenea bucătar. Ingredientele de bază, 4 ingrediente alese de „domnu’ client”, și ce se adăuga în plus se adăuga și pe bon. Cred că băieții și fetele de la Molly Malone Irish Pub s-au săturat într-un final de ifosele și talentele mofturoșilor și ce s-au gândit: „Jetzt reichts!!! Păi ia stai, nene, uite aici foicica, scrie matale ce vrei în blid și nu ne mai freca pe noi la melodie”. Noi, veniți mai târziu, am scăpat de faza de implementare cu turiști confuzi, clienți ofensați (am aflat mai târziu că treaba asta cu țeudula e de minim 10 ani – mulțumesc, Schatz); nouă ni s-a părut chiar amuzantă. La care îmi permit să adaug că porția a fost imensă (tot ce îmi aduc aminte din tigăița aia încinsă e șunca, brânza…), un amestec în orice caz, care, împreună cu berea, alunecau de minune.

Pe unii îi chinuie talentul.

Subsemnatul e de obicei de partea cealaltă a camerei.

Ziua următoare pornim către Alpi.