Călătoriile unui KEL

Grossglockner. Dacă vorbim de pasuri rutiere în Austria, Grossglockner este vârful lor de lance și, prin urmare, merită o introducere.

Drumul Grossglockner High Alpine Road, care duce din orașul Fusch an der Großglocknerstraße până la Heiligenblut am Großglockner pe partea carintică, este unul dintre cele mai faimoase repere din Austria și este considerat unul dintre cele mai frumoase drumuri de excursie și panoramice din lume. La urma urmei, este una dintre cele mai vizitate trei destinații de excursii din Austria! Pe o lungime de 48 de kilometri, drumul, în mare parte alpin, se integrează aproape perfect în peisajul montan și duce, curbă după curbă, direct în inima Parcului Național Hohe Tauern. Traseul peste Hochtor este un vechi drum roman, o potecă pentru catâri, care era deja folosită în perioada Hallstatt, conform artefactelor preceltice. Proiectul „Grossglockner High Alpine Road” a avut o semnificație deosebită în condițiile în care Tirolul de Sud a fost separat de Austria prin Tratatul de Pace de la St. Germain, iar fosta legătură internă austriacă dintre Carintia și Tirolul de Nord prin Pasul Brenner a fost pierdută. Ultimele lucrări au avut loc în anul 1937, pe când deschiderea simbolică a drumului avusese loc în 30 august 1930. La sfârșitul anului 1932, rampa de nord, rampa de sud și drumul de ghețar spre Pasterze au fost deschise oficial publicului.

După un somn într-un pat moale, în care te scufundai, încercăm să mai mâncăm din ce rămăsese din ce am cumpărat, pornim la drum, cu oprirea necesară la acea benzinărie, unde mai consultăm încă o dată vremea, topim câteva țigări și pornim. Drumul e întins, de-a lungul văii Enns. Este puțin mai aglomerat față de ziua precedentă, iar Norbert are dorința surprinzătoare de a merge înaintea mea ca să intre în filmare (nu îi plac pozele pe social media – am mai zis, da?). Valea e largă, șoseaua onduiește domol, ne bucurăm de curentul de aer care pare mai răcoros în mișcare și, „coincidențial”, amândoi ratăm o ieșire, la vreo oră de mers. Nevoiți să înaintăm, intrăm pe o autostradă. Nu aveam vignete, firește, luasem doar pentru o zi, prima, și nu aveam nici cea mai vagă idee dacă vom fi premiați.

Coincidențele de a rata ieșirile în același timp se vor mai repeta și nici acum nu îmi e clar cum puteam să ratăm amândoi, în aceeași secundă, o ieșire… eu sunt și acum convins că – iarăși coincidențial – ambele GPS-uri (al meu un TomTom, al lui un Garmin) s-au rătăcit puțin… cum și de ce? Colegul îi umplea frigiderul lui Pu-tain și manevrelor lui de bruiaj. Mă îndoiesc că ar avea o rază de acțiune atât de mare… dar „nouă ne plac conspirațiile”.

Ajungem la intersecția cunoscută, iar indicatorul arată ieșire dreapta „Grossglockner”… acu-i acu.

Valea e ca o pâlnie, se îngustează relativ repede, de-o parte și de alta tronând crestele masive ale Alpilor. Sate mici, pensiuni, cabane cochete, mușcate la ferestre și balcoane, lemn, restricții de 30 km/h… ne conformăm – preferam să bem bere sau să mâncăm de banii ăia. Nu toți erau de aceeași părere, dar marea majoritate se pare că erau. Nu știu de ce, dar parcă în zona asta iarba e mai verde – da, știu: the grass is greener on the other side – dar să mor că e mai verde.

Urcăm încet, boxerul turuie plăcut, parcă e făcut pentru așa ceva. Șoseaua se lățește în față – toll gates – într-un colț din mintea mea se aude „nu cred că realizez că sunt aici”. Ajung la gheretă, pun cricul, ridic clapeta căștii și din instinct întreb cât costă. Știam deja, nu știu de ce am întrebat. Și mai știam că nu are niciun sens să mă precipit sau să mă grăbesc, o mai făcusem o dată.

În 2023, la prima tură cu RT-ul, am ajuns pe Gerlos Pass fără să planific și nici măcar nu știam unde suntem (eu și Maria). Atunci nu urcasem pe Grossglockner din cauza vremii și alesesem Felbertauerntunnel și mai departe „GPS, do your stuff”. La gheretă, la ieșirea de pe tronsonul cu taxă al pasului, după ce ne-a plouat, încep să dau jos mănușile, Maria încerca să scoată portmoneul din buzunarul din spate. „Îmi cer scuze, merge puțin mai încet”, îi spun casieriței. „Nu e nicio problemă, este timp”, îmi răspunde amabil. „Da, dar poate cei din spate se grăbesc”, zic eu, cu referire la mașinile din spatele meu. „Asta e problema lor, să aștepte, ei sunt în mașină!” Eu am mai vorbit cu oameni de la ghișeu, casieri, casierițe… dar… pe niciunul dintre ei nu i-a durut nici în pixul de pe pult de starea interlocutorului, dar mai ales să tempereze vreun client.

Revenind la 2025, plătesc, nu mă echipez în fața barierei, ci fac câțiva metri, oprind exact sub semnul „oprire interzisă”. (Mno, dacă am la număr RO, acu și epatez… ca orice român, după ce am căcat-o mă uit în jur dacă m-a văzut cineva.) Oprește și colegul… trage repede 2 poze… eu schimb bateria la camera de filmat și pornim.

De cele mai multe ori, când visam cu ochii deschiși la ceva, acel ceva nu se întâmpla. De data asta s-a întâmplat. Poate de aceea eram atât de determinat să nu fiu în treapta greșită de viteză, să nu iau curbele prost, să încerc să mă uit cât mai mult în jurul meu… să inspir cât mai mult și cât mai adânc din acele momente. Mai fusesem cu un an înainte exact pe același drum… dar eram la volan. Senzația nu e aceeași: nu turuie niciun motor – mai ales dacă mașina e hibridă –, nicio curbă nu prinde viață. La volan totul e mecanic, textbook, nu ai ce clapetă să ridici la cască să simți cum aerul devine tot mai răcoros (ca un film porno la radio).

Pâlcurile de zăpadă se îndesesc, urcușul devine mai domol, curbele mai largi. Bănuiesc că am ajuns, dar nu… încă puțin de șerpuit pe curbe ca pe un circuit, dar care nu are pe margini spațiu de amortizare, ci râpe și prăpăstii. Încetinim, trebuie să virăm la stânga pentru a intra în parcare, dar pe drum se lucrează la marcaje. Conuri demarcante – cineva se joacă cu VLC-ul – încurcătură: trecem de conuri sau nu? Cine o ia primul la stânga? Cedăm, se sparge conducta: un grup de motocicliști, un autocar, un SUV care ezită. Mă bag. „Avea prioritate”, îl aud pe coleg în cască. „Da, și stăteam aici până mâine. Plus că la ăștia ar trebui să meargă regula fermoarului. A ezitat, m-am băgat.”

Bucuria de a ajunge în astfel de locuri, pentru mine cel puțin, e ca a unui copil care își desface cadoul de Crăciun. Nu știu ce să pozez mai întâi. Vreau o panoramică, vreau un 360, dar parcă mai mișto este cu aparatul. Încerc să ignor forfota din jur. Să absorb momentul, priveliștea, să conștientizez unde sunt și cum am ajuns aici. E liniște. Acolo sus, în șaua aia unde probabil e și un mic ghețar, e și mai liniște.

Revin la realitate. Un alt grup de motocicliști parchează. Mă întreb dacă sunt singurul care consideră momentul ăsta atât de marcant. Parcarea e mare. Zeci de motociclete, mașini, autocare… știu să facă turism! În restaurantul-magazin găsești orice idee de suvenir îți „procreează” mintea. Pe marginea terasei încropite, Norbert vede un aparat interesant – el fiind inginer de profesie. Cu 2 euro și 50 de cenți creezi, oarecum, propriul suvenir. Introduci 2 euro și 50 de cenți în lăcașul destinat fiecăruia, învârți de o manivelă, iar aparatul îți scuipă înapoi cei 50 de cenți ștanțați cu o motocicletă și numele pasului. Am cheltuit câțiva euro? DA. Ne-am hlizit și simțit ca niște copii? DA. Suntem cai bătrâni? Atunci, în momentul ăla, nu eram. Nu știu cum sunt alții, dar eu, când intru într-un magazin de suveniruri, revin la setările din fabrică dacă văd magneți în relief. Vreau din fiecare model câte unul. Bineînțeles că mă abțin la unul, și „eul” interior jubilează cu grimasă de Mr. Bean.

Cum spuneam: vrei un drum bun? Pui taxă 35 de euro pe 40 km. Vrei să mai faci mărunțiș? Trântești un magazin de suveniruri și un mic bar în vârf și uite că te-ai scos.

Înainte de plecare, mai ronțăim un cârnat sticks, ne echipăm și pornim, iar cătinel – conurile demarcante erau încă acolo – ne-am nimerit să fim în coada unui grup de motociclete aproape toată coborârea. Priveliștea la fiecare curbă era una superbă: unul după altul, motocicliști șerpuiau în fața mea, ca în fața unei camere pe un circuit. Aveam gura până la urechi. Nu râdeam în hohote, dar presupun că aveam acea grimasă de copil tâmp care vede ceva ce îi place la nebunie și nu reușește să facă sau să zică altceva în afară de a se hlizi cu ochii holbați. La început, curbele sunt domoale, la dreapta, la stânga, un tunel – n-a turat nimeni motorul – apoi la stânga – „ai de capul meu ce priveliște” – frânează: ac de păr – șarpele de motocicliști se contractă – apoi, unul câte unul, ieșiți din viraj accelerează, motoarele huruie, șirul se lungește până la următorul ac de păr. Adrenalina mea crește, la fel și endorfinele și temperatura plăcuțelor mele de frână sau în ambreiaj – în momentul ăla mă interesa mai puțin, de asta ai venit, de asta ai planificat, economisit, agitat. Trag de accelerație, boxerul turuie sălbatic, las parbrizul în jos și ridic clapa căștii. Eu nu prea simt mirosul ierbii sau al florilor, dar vântul ăla răcoros care se izbea de față era divin. „Învață-ți copilul să îi placă motocicletele și nu va avea bani de droguri” – cui mama dracului îi mai trebuie droguri cu așa senzații? Cred că am aceeași grimasă de copil tâmp, în clipa asta, când îmi aduc aminte și scriu.

„Mai trecem pe la ghețar?”, îl întreb pe Norbert, care mă rugase iar să îl las în față să apară pe filmare – nu voi menționa aici că „kriptonita” lui sunt coborârile pe ace de păr, iar a mea sunt urcările. „Sincer, n-aș prea vrea”, îmi răspunde. „Anul trecut a fost suficient.” „Am înțeles, la sens ieșim la a treia”, confirm eu.

Ghețar – la coborârea înspre sud, la un moment dat se poate „vira” la dreapta într-un sens giratoriu pe un drum care duce către un ghețar. Sunt doar câțiva kilometri. Ghețarul Pasterze (Gletscher Pasterze) îl vizitasem în 2024 (da, tura cu mașina); sau mai bine zis vizitasem ce a mai rămas din ghețar. Ca idee, dacă luăm ca referință ghețarul de acum 100 de ani, ce a mai rămas din el sunt undeva între 10–15%. Din parcare (da, au ditamai parcarea acolo), ghețarul care atunci depășea parcarea, acum se vede ca o pată undeva la mama naibii, în capătul văii. Tot ce se poate vedea este o vale largă, proaspătă, aș putea zice, gri, cu un lac colorat în turcoaz demențial – superb, impresionant, recunosc – dar nu vezi niciun ghețar. O lae, nu există încălzire globală. Și pământul e plat. Hai, sictir!

Priveliștea nu a fost una îmbucurătoare, prin urmare l-am înțeles.

Ăla-i Norbert, căruia nu îi plac pozele pe social media. Dar nici el nu a putut rata ocazia și locația.

Coborârea e continuă, vreo 35 de kilometri de ace de păr, curbe largi și mai puțin largi, șosea care trece, la un moment dat, destul de amenințător pe lângă acoperișul unei case (eram și atunci și sunt și acum curios dacă omul s-a trezit vreodată cu o mașină în pod – băi, nene, nu cred că sunt 2 metri de la parapet la țigla omului), pe lângă o casă cu acoperișul în pod, cu intrare direct de pe șoseaua pe care coboram noi (mișto idee, îmi fac și eu, întâi să mă mut la munte). Răcoarea altitudinii începe să lase loc căldurii din vale. Panta se domolește și, după un viraj de 180, pe lângă o biserică minunată – vă aduceți aminte de acele vederi de Crăciun cu câte o biserică cu turlă ascuțită în inima munților? – ei bine, locul ăsta era fix ca poza aia, doar că acum era vară. Apoi drumul începe să se întindă lin, cu o coborâre domoală. Mai aveam puțin până la următoarea cazare. Devenise cald, foarte cald. Norbert dă gaz – are bani de amendă – dau și eu, o împărțim.

Hotelul în care urma să înoptăm, Hotel Stadlwirt din Rangersdorf, era de fapt un gasthaus, cum sunt multe din acele zone, cu mult mobilier vechi păstrat pe holuri, cu artefacte care îți captau privirea: de la cărți vechi, la arme, mașini de scris vechi și obiecte din folclorul local (îmi place să le numesc așa, când au de 3 ori vârsta mea). Mai trecusem de două ori prin satul acela și de fiecare dată am stat la același hotel, Mölltalerhof, dar anul ăsta am schimbat, din motive financiare, cu acesta mai ieftin. Calitativ, aș putea spune, cam la fel, dar pentru mine nu: șnițelul vienez cu gem de fragi a fost o dezamăgire. În primul rând, că nu aveau gem de fragi. Nu vreau să fiu cârcotaș, poate restul meniului era mai diversificat și mai calitativ… dar eu sunt un șnițel-ofil. În 2023 am mâncat două porții de Wiener Schnitzel mit Pommes, adică patru, și nu sunt deloc mici, iar Maria mă tot întreba dacă mi-e rău. „O, nu, deloc, mi-e chiar bine, e loc și de a doua bere!”

Mâine ne așteaptă Italia.