Călătoriile unui KEL

Ciao bella!
Poate că așa ar trebui să încep, sau poate că ar trebui să nu epatez..

Rutină. Strâns bagaje, ceea ce a rămas din seara precedentă nestrâns, mic dejun, cafea sau cafea și mic dejun, țigări pentru amorsare și uite-așa trec o oră și jumătate, poate chiar două. Ziua de azi trebuia să fie și ea mai deosebită; și va fi, dar nu din motivele pe care le-aș fi vrut eu.

O parte din această rută o mai făcusem de două ori: o dată în 2023 cu Maria pe motor, când, din pricina vremii, nu am putut merge pe Grossglockner, așa că am mers pe Felbertauern Tunnel (atunci mi-am dat seama că costumul anti-ploaie și mânerele și șaua încălzite fac miracole), iar pasul Staller Sattel, anul trecut, cu mașina.

Ca și în celelalte dimineți, suntem ultimii motocicliști care părăsesc cazarea – aproape în orice pensiune sau hotel, de când am ajuns în Austria, au fost și alți motocicliști cazați – motoarele noastre erau ultimele rămase în parcare. Afară era deja cald, prima tură de transpirație a trecut ignorată. Calabalâcul strâns, ultima pipă, conectat comunicațiile – „Na, rahat că s-a fu… N-com-ul meu!”, o chinezărie pe care am cumpărat-o acu’ vreo 4 ani și de care sunt mulțumit, a decis să se desprindă de cască. Sugru, se pare, aici nu și-a făcut treaba. Ne sucim cum să facem, ce avem de lipit… până la urmă decid să îl bag între guler și gât, cu speranța că nu se va forfeca cablul lângă mufă. În prima benzinărie, Norbert alimentează, eu mă îndrept fără speranță înăuntru. Nu aveau niciun fel de lipici, scotch, UHU sau io mai știu ce. O trupă de câțiva bikeri parcați și ei acolo păreau o speranță – falsă. Unu’ dintre ei venise cu o idee – mai în glumă, mai în serios, nu știu – să iau banda izolatoare și să dau așa roată-roată pe cască, în așa fel încât să prind N-com-ul. Dacă eram într-un viitor ca în Resident Evil, hai că dădea bine, dar așa… prefer să mă abțin.

A fost destul de enervant să simt aproape toată ziua chestia aia în gât, dar fără ceva de lipit nu prea aveam altă variantă.

Plecăm din benzinărie amuzați de propunerea tipului și, coborând cu elan către Lienz, îi povestesc colegului miniaventura avută pe bucățica asta minunată de drum cu 2 ani în urmă, când, amânând plecarea cu vreo 3 ore de la hotel din cauza ploii abundente, pe aceeași coborâre, eu fiind atent la drum – ploua cu găleata, era în cursul săptămânii, se întunecase de ziceai că e aproape noapte – Maria îmi spunea să ridic privirea puțin să văd ceva. Inițial i-am spus că nu prea pot, că sunt atent la drum, apoi am reușit pentru câteva momente. De pe serpentinele ce coboară către Lienz se poate vedea întreaga vale, o priveliște de carte poștală, dar și Alpii Gailtal, un mic lanț muntos din Alpi, care din poziția noastră se vedeau ca niște colți uriași ai unei viețuitoare monstruoase. Având ca fundal un cer gri, foarte întunecat, unde uneori mai și fulgera, întreaga priveliște era ca de infern. (Dacă vedeam și doi hobbiți, mă întorceam 180). Să îi văd anul acesta într-o zi senină și caldă nu le diminua în niciun fel aspectul de colți înspăimântători.

Trecem prin Lienz, un oraș cochet, cu traficul de rigoare. Nu am putut vedea multe, nu ne pusesem în plan să ne oprim, așa că înaintăm pe valea Iseltal. Drumul șerpuiește domol, nu urcă foarte simțitor, comentând și lăudând lucrările de drum, felul cum sunt ranforsați versanții și, chiar dacă pentru noi este a nu știu câta oară, disciplina din traficul rutier. Da, motocicliștii depășesc. Nu turează motoarele, nu presează, deoarece, surprinzător, aici șoferii au și oglinzi retrovizoare, în care se mai și uită.

Ieșim de pe drumul principal, virăm stânga pe valea Defereggental, unde drumul, de la bun început, urcă determinat, pe o șosea de o bandă jumate, zic eu. După acest „bottleneck”, valea se lărgește puțin și peisajul devine mult mai alpin. Satele devin mai mici, dar nu mai puțin minunate, case împodobite cu lemn sculptat în mai toate locurile posibile: geamuri, streșini, balcoane, obloane, cu mușcate la orice geam sau balcon, cu picturi tradiționale pe perete – pentru mine, fiecare casă de acel gen arată la fel de simpatică ca un ceas cu cuc – o spun în cel mai bun sens. Cumva genul acesta de pitoresc a reușit să cucerească foarte multă lume.

Drumul urcă tot mai mult, până ce pădurile de conifere încep să fie întrepătrunse de arbuști alpini, stânci și, bineînțeles, pajiștile pentru Milka, pline de flori multicolore.

„Gib deinem Schutzengel eine Chance”, scria pe un semn de circulație în apropierea pasului Staller Sattel. Nu era prima dată când îl vedeam. Dar, în apropierea sau în zonele pasurilor montane, este omniprezent sub diferite forme și cu alt mesaj, cum ar fi: „Runter vom Gas”.

Pasul Staller Sattel nu este cel mai impresionant sau cel mai celebru. Pentru mine a fost interesant și chiar mișto.

Pasul e cunoscut în istorie ca punct de trecere al frontierei, rută a contrabandiștilor și loc de importanță istorică. Tot acolo s-a descoperit o canoe cu o vechime de o mie de ani. (Sper că nu scriu tâmpenii.)

Circulația pe trecătoare se face semaforizat, adică: sus pe pas, care este și granița dintre Austria și Italia, este un semafor. Semaforul a fost montat deoarece drumul, pe partea italiană, este cu o singură bandă ⇒ sens unic. Culoarea roșie durează 45 de minute, iar verdele 15. Mai este un semafor și la urcarea din partea italiană. Prin urmare, dacă se întâmplă să ajungi exact la minutul 0 al culorii verde, ai la dispoziție 45 de minute de selfie-uri, poze, mâncat, fumat sau orice alte activități de vârf de munte.

Tot acolo au fost și primii motocicliști români cu care am interacționat pentru câteva secunde, înainte de numărătoarea inversă a semaforului. Semaforul are numărătoare inversă, la fel cum aveau și la noi într-o vreme – bine că nu dura 45 de minute. Pe pistă nimeni nu mai mișca; unul-două turări de motor; motociclete și mașini, nu foarte încolonate la start, deoarece majoritatea motocicliștilor adunați în față vor demara cât mai repede. Toată scena cu reechiparea, cu adunarea, cu poziționarea la semafor, cu secundele care se scurg, dădea impresia unei grile de start pe un circuit. Cu câteva secunde înainte de zero, toată lumea, din ce vedeam eu, aștepta în liniște verdele. În acea liniște un motociclist fugea către linia de start. Parcă nici vântul nu mai bătea (aveam casca pe cap). Dacă nu am ajuns să fiu pilot, acum am ocazia (așa vreo 5%) să mimez emoția dinaintea startului, doar că pentru mine nu a fost mimare deloc. Simțeam acea anticipație de moment, acel crescendo al atmosferei. Pornesc motorul, camera e pornită, 5, 4, 3… „de ce drac îmi crește pulsul?” 2, 1, 0 și așteptăm… nici măcar nu e în viteză. Se aud primele motoare cum pleacă, și majoritatea celor de lângă coloană (da, și aici motocicliștii se bagă în față. De ce? Pentru că se mișcă mai repede decât o mașină – culmea, nu? – și nimeni nu e ghiolban să tragă pe mijlocul drumului sau să urle ca un babuin). Noi, cunoscându-ne, nu cei mai experimentați, așteptăm liniștiți în coloană și pornim imediat ce mașina și motocicleta din fața noastră pornesc la rândul lor. (Cuplul de pe motorul care era acum în fața mea și care mai devreme, în apropiere de semaforul pasului, mi-a intrat așa frumos în față când ieșea dintr-o parcare – s-au uitat dreapta, stânga, sigur m-au văzut – și dă-i… un fel de preambul la faptul că intram în Italia?).

Treaba cu „nu cei mai experimentați” e relativă. „Prietenii” mei, care urmau să fie în fața mea toată coborârea de 15 minute, îmi stricau feng shui-ul. Eu credeam că sunt încet și că nu știu să iau un ac de păr… o să fiu mai indulgent cu mine de azi înainte. În cazul de față, n-am să fiu cârcotaș cu „prietenii” din fața mea, ci voi trata detașat comportamentul, cu o diferență vizibilă și resimțită imediat ce am trecut de semaforul de jos și de coada care aștepta nerăbdătoare să urce: disciplina și comportamentul în trafic. Mno, și io acu, marele disciplinat, uitasem că am intrat într-o țară latină, adică mama țărilor latine. Am realizat și am vocalizat după câteva minute, în microfon, pentru colegu’: „Mbă… suntem acasă… gata.”

Cu o zi înainte de plecare – nu știu dacă toți fac așa –, noi doi verificăm vremea și ruta stabilită în prealabil. Gogu, TomTom-ul și site-urile ne spuneau același lucru: Passo Gardena closed. Adică, cum, closed? De ce? De ce acum? De ce ăla? Gogu e pus la muncă și toate site-urile găsite cu informații de trafic spuneau același lucru. Mă, io mă bucuram și visam cu ochii deschiși că văd și eu anul ăsta Dolomiții. Mai fusesem dezamăgit prostește anul trecut, când, trecând tot prin Italia, eu salivam de 24 de ore după pizza și exact la singurul loc unde ne-am găsit și noi să oprim, era un bar-restaurant Harley Davidson dar n-avea pizza. Bun, o fi el pui de american, dar pizza trebuie să aibă. „Știți, ne pare rău, dar pizza se poate abia peste o oră.” …căzut mărul lui Adam în stomac, iluzii distruse, viața mea e o minciună… „Un burger, vă rog.” E drept, burgerul avea aproape diametrul unei pizza, dar…

Anul ăsta intram în Italia cu aceleași iluzii: pizza + Dolomiți. În timp ce puneam bagajele pe motociclete, alți doi motocicliști, care evident făceau același lucru, spuneau că ei din Dolomiți veniseră ieri, după câteva zile de ture prin zonă, și nu știu nimic de niciun pas închis. Ca doi inteligenți, maps și enervant de prudenți uneori, noi am decis să dăm skip la Dolomiți și, prin urmare, să mergem la cazare având încredere mai mare în site-uri. Cumva ni s-a părut prea mult ca în loc de 202 km, care era distanța inițială prin Dolomiți, să o lungim la 220 km, ocolind astfel Passo Gardena și alegând Passo Pordoi. (Mă zgârii pe vizieră acum? DA! Mai pot face ceva? NU.) Plus că deja era 10 și jumătate și noi nu plecaserăm încă (note to self – nu te mai coii cu bagajele dimineața). Așa că, prima iluzie, prostește făcută praf de subsemnatul.

Pe măsură ce cobori în vale, traficul se întețește, cresc numărul de mașini dar și de grade. Io mi-s bănățan de pustă, știu ce e aia căldură. Așa am crezut până în ziua aia, când drumul se aglomera, ambuteiajele deveneau mai frecvente în apropierea intersecției dintre SS12, care merge spre Brennero, și SS49, cel pe care eram noi. Imediat după nod, tragem într-o benzinărie mai mare pentru alimentarea de rigoare a motocicletelor și a noastră. Nimic ieșit din comun până acum. După ce alimentăm, încercăm să găsim un loc umbrit, fără succes, și parcăm în plin soare. Fierbând în ghete, ne așezăm, comandăm o limonadă și un sandviș italian – limonada era divină – mai luăm o limonadă și, tacticos, după vreo jumătate de oră, ne facem cu greu curaj să ne luăm gecile pe noi și ne îndreptăm spre motociclete.

Chopperul negru dă bine în poze, doar că nu face prietenie cu canicula. Echipat complet, aud în căști: „^&%$#%^$^^” – sfinții se întreabă: „Bă, ce de ne-am adunat iară toți?” „Care-i buba?” întreb. „Îmi curge benzina din rezervor”, răspunde Norbert nervos. PANICĂ. „Wtf? Cum &%$#?” întreb. „Am umplut rezervorul prea mult, o stat în soare și s-o dilatat benzina și dă pe afară.” Într-adevăr, la deschiderea bușonului, un surplus de benzină țâșnise peste, prelingându-se pe rezervor și motor. Ce e de făcut? Ne trebuie umbră! N-avem. Miroase a creier ars. Mai coboară niște sfinți. Așteptăm cu rezervorul deschis să se mai evapore, acoperim rezervorul cu geaca lui – de piele neagră – și răbdare și tutun. „În timp ce eu aștept, mergi tu până la Obi și vezi dacă găsești niște dublu adeziv, să prindem N-com-ul” – uitasem de el. Mă coiesc și până la urmă pornesc și îl las pe Norbert în parcare.

Nu era departe până la Obi, 10 minute. Parchez în parcarea aproape goală și încinsă iar, odată intrat, respir ca ușurat imediat ce aerul răcoros îmi pătrunde sub geaca deschisă – echipamentul all season nu e nici capră, nici varză: iarna nu circul, să am nevoie de mesadă, iar vara mori de cald fiind mai gros decât un echipament de vară. Notat! – și caut cu privirea în ce direcție ar putea fi ceea ce caut. Ochesc un angajat și întreb: „Do you speak English?” „Buongiorno, no!” I’m f…ed! „Deutsch?” „No.” I’m double f…ed! La ce mama naibii m-am chinuit io enșpe ani să-nvăț limbi străine? Limbajul semnelor ajută. Arăt casca, arăt N-com-ul: „Lipici, scotch, duct tape, kleber” – friptă cu palmele să înțeleagă omu’ că vreau dublu adeziv, nu super glue. Politicos, forțat, îmi răspunde în italiană… nu știu ce… am presupus că trebuie să-l urmez. Mă conduce imediat în stânga intrării, deja mă gândeam că nu mai văd de ochelari, la alte două doamne preocupate cu aranjatul mărfii, și presupun că le explică: „uite ăsta mic și chel dă din mâini ca un pinguin pe plită.” Ca să nu stau ca popica, mă trezesc iar să explic în patru limbi: română, engleză, germană și limbajul semnelor ce vreau eu. Una dintre ele, probabil stânjenită, amuzată și simțindu-se penibil de penibilul meu, ridică mâna arătând către un raft la care eu stăteam cu spatele. Mă-ntorc – generația Yahoo Messenger, vă amintiți de smiley-ul cu un L mare pe frunte? Buuun – și un raft cu fel de fel de benzi adezive și dublu adezive. Doamna începe să îmi explice care pentru ce e, eu politicos aprob, ironizându-mă pentru a se uita momentul penibil de mai devreme, și aleg trei feluri diferite. SĂ FIE! „Grazie, grazie, ieși, mă, mergi la casă că ai făcut stand-up destul.” Plătesc, doamna casieră știa puțină germană, plec, căldură, asfalt arzând, mă echipez și înapoi la benzinărie.

Norbert stătea liniștit, fuma, motorul tras la umbră. Parchez lângă. Cu un zâmbet satisfăcut: „L-am tras la umbră. E mai bine. Dar mai trebuie puțin”, zice fumegând. „Mno bun”, îi zic și încep să-i povestesc faza din Obi. Lipim N-com-ul. Mai tragem vreo două pipe. Năzuim, după vreo jumate de oră, că e destul spațiu între nivelul benzinei din rezervor și bușon, decidem să pornim.

Traficul pe SS12 nu a fost unul de vis. Trebuia să îmi amintesc de anii în logistică, că asta e ruta S-N de transport și că nordul Italiei e mai industrializat. Nu mergem mult pe SS12, că GPS-ul ne scoate brusc pe un drum secundar – l-aș putea numi local –, cu o singură bandă pe care, dacă vine un tractor, ai cam pus-o. Serios. Drumul e pe coasta unui deal, cu urcări destul de abrupte în acele de păr, iar dacă până atunci nu transpirasem de mult, următoarea jumătate de oră o voi face cât pentru o săptămână. Peisajul este superb: case răsfirate pe coasta dealului, arhitectura începea să capete influențe mediteraneene și, ca să fie și mai frumos, oamenii locului – care, pe bună dreptate, aveau ce să caute acolo – aruncau în drum fânul cosit. Nu cred că aveau unde în altă parte să îl arunce, dar am putut glumi pe faza asta presupunând că deja o fac ca hobby, din plăcere pentru motocicliști. Am ratat iarăși ieșirea și iarăși dubios că amândoi. Parcăm într-un final sub cortul special amenajat pentru motociclete, facem check-in-ul și începem să cărăm calabalâcul – nu are rost să menționez că am primit cameră în corpul cel mai îndepărtat, la ultimul etaj, la capătul coridorului. Trecem peste, dar trebuie să menționez faptul că „the view” îmi aducea aminte de James Bond: terasă cu priveliște spre masivul Dolomiți, gazon pe deal tuns, măsuțe de grădină albe, statuete de marmură – să-i pomenesc și pe cei doi octogenari care stăteau la bronzat și pe doamna cu cățelul? – arată a clișeu, da’ e pe bune, și m-a făcut să râd în momentele alea.

La recepție, unde momentul a fost unul demonstrativ pentru diferențele culturale, formalitățile ca la carte și cu bun-simț au fost făcute de doi tineri care era clar că nu erau nativi italieni. La ora cinei, care era un bufet suedez (25 € – well… when in Rome, wtf!), trebuia să dai numărul camerei la recepție, unde de data aceasta era și un italian sadea. De ce menționez diferența culturală? Intratul în discuție – invitat sau nu – bănuiesc că le este nativ. „You love Iron Maiden?” întreabă el cu un accent 1000% italian. „Yes, we like and listen to Iron Maiden”, răspunde extrem de cordial Norbert. „I love Iron Maiden too, I have the other T-shirt from… Where are you from? What are you doing? Wow! That’s wonderful!” La fel de repede precum a început discuția, tot el i-a pus și punct: „I gotta go. Bye!” (Fără a fi răutăcios, poate sunt fără să vreau, mărturisesc că întotdeauna m-am abținut să râd când am auzit accente franceze și italiene când mi se vorbea engleză. M-au amuzat tot timpul.)

„Different places, different tastes.” Până la ora cinei, noi am savurat vreo două beri pe terasă. La ora fixă, grupul, evident de turiști, puțin mai în etate ca noi și de proveniență germană, a pornit încolonați la mese. Noi… am mai zăbovit ceva vreme, cam trei sferturi de oră. Ne-am găsit masa cu numărul camerei și am mers la studiat. ȚAPĂ… n-au pizza. Deci a doua oară în Italia și nu mănânc pizza. Din nou toată viața mea a fost o minciună! Încerca colegul să-mi explice, să nu pornească nebunu’ din mine o revoluție, un atentat, și să stau cuminte că acu’ două luni numa’ ce ne-am făcut de cacao și să înțeleg că noi suntem mai în nord, influențele tiroleze se resimt destul de puternic, prin urmare șansele mele la o pizza originală sunt mici. Fie, cum zici tu. – „Ospătar, ce vin merge cu ce am în farfurie? (că io mi-s nulitate la capitolul ăsta).” Aduce tânărul un Pinot Noir, toarnă cu eleganță în pahare, nu-l miros că n-are sens – eu am mai băut Pinot, e drept, nu cu 300 sticla, dar ca ăla nu – ei bine, dacă pizza n-aveți, vă beau vinul.

Una matina……