Călătoriile unui KEL

Nu am ales mic dejun în multe locații. De banii ăia pe care îi dai mai nou pe un mic dejun, de persoană, mănânc mic dejun câteva zile. Hagi Tudose… who cares. Ne adunăm calabalâcul, începem să îl cărăm jos la motoare. Norbert, ironic, întreabă: „Crezi că găsim vreun bilețel la motoare?” … „Sincer… I don’t give a f….” Soarele deja începea să încingă piatra cubică din zona pietonală și puținii metri de la ieșirea din holul hotelului până la motociclete ne făceau să transpirăm în câteva clipe. Savurăm ultimele guri de cafea, facem două ronduri de verificare prin cameră și ne luăm la revedere de la clima hotelului.

Afară, evident, tot ce devenise deja rutină: verifică bateria la GoPro, împerechează n-com-urile, GPS-urile și veșnica țigară înainte de plecare. Oprim la prima benzinărie din drum, lumea se uită la noi ca la extratereștri — mă întreb și acum de ce, doar în Germania nu sunt motocicliști? — adăpăm caii, facem stocul de cârnați sticks și pornim.

Astăzi se anunța o zi scurtă, dar călduroasă. Aveam să o resimțim din plin. Șoseaua impecabilă — da, impecabilă — începe să șerpuiască domol printre colinele Bavariei: păduri cu verde închis și crud, lanuri galbene presărate cu câte un stejar — exact ca în reclama de la Stella, cu carul ăla cu butoaie de bere — da, pe căldura aia o bere intra de minune.

După aproximativ jumătate de oră, ne oprim în parcarea unui Lidl — nu reușisem în niciun fel să punem aceeași rută pe GPS-uri. Am zis să mai încercăm o dată. Oprim motoarele — bă, închide drac’ cuptorul ăla că mă simt ca la saună — refacem traseele, coincid în mare parte. Începeam să ne aducem aminte de „Wir arbeiten für Sie” și ne dădusem seama de ce. Al meu nu mai digera noile update-uri Android, nu mai suporta conexiunea Bluetooth… al lui da. Prin urmare, el avea să meargă acum mai mult în față. Cred că vorbesc pentru multă lume când spun că mersul pe motor în zonele alea este relaxant… așa cum ar trebui să fie. Și nu numai. În 2023, în prima tură în afara țării, eram mirat cum de nu mai trebuie să fiu atent la maxim în fiecare direcție și puteam fi atent, în sfârșit, la mine, la cum merg, la ce trasă aleg.

În drum către Nürnberg, ca să respectăm traseul de anul trecut, trebuie să intrăm prin Rothenburg ob der Tauber. Singura noastră nelămurire, sau problemă, era… „cum drac’ mergem cu toate alea după noi”. Știam răspunsul, numai că nu ne plăcea să-l recunoaștem. Mai era o variantă… intrăm cu motoarele până în centru… doar că eu mai avusesem experiența de a merge — mai bine zis de a încerca să merg — cu motocicleta pe dale medievale, cu CBF-ul în centru Sighișoarei, și de atunci am rămas cu traume. Așa că am ales să parcăm, ca oamenii „cilivizați”, în parcarea de la marginea cetății. Căutăm un loc cu umbră, să nu mai fiarbă benzina în rezervor, primul lucru e sticla de apă, al doilea o țigară și al treilea un cârnaț sticks. Mai un cârnaț… ba mai unu. Ce bine că am făcut stoc. Mă trântesc pe iarbă la umbra unui copac… nu am chef să mă ridic… zăbovim vreo un sfert de oră… facem mică logistică a lucrurilor ce pot intra la mine în cutie, luăm gecile ca pe șube și căștile pe post de poșetă și ne îndreptăm spre centrul cetății. Eu unul nu mă știu să pot merge încet — mulțumesc, tată — dar atunci nu cred că am avut de ales. Cizmele moto sunt făcute să mergi pe moto, nu să te plimbi. O poză aici, una pe dincolo — fotografiasem cam tot ce văzusem interesant cu un an în urmă. Am să adaug și de acolo (unde e noros e 2024, unde e soare e 2025).

Ținta, oarecum în subconștient, era bineînțeles magazinul de Crăciun. Am zis-o și o să o mai zic: unii știu să vândă și… bă, și vând. Și uite-așa călătorim înapoi sau înainte în timp… e Crăciunul. Da, îmi place Crăciunul! Cui nu? Îmi place și iarna, chiar dacă sunt motociclist, cu condiția să fie zăpadă, altfel nu vreau Bacovian.

Și uite-așa intrăm, cărând după noi gecile și căștile, într-un magazin plin cu obiecte de loc fragile. Eu, cel puțin, mă simțeam atunci ca în expresia „Like a bull in a china shop / ca un taur în magazinul de porțelanuri”. Și cred că nu eram singurul. Tot învârtindu-ne noi, observ unul din angajați că mă tot măsoară evaziv din priviri. Ba se uită la mine, ba la cască… iar mă întorc, iar se face că plouă, iar se uită… mă apucă râsul dar și dracii — amice, chiar îți par a hoț? Acu’, pe bune… a, nu înțelegi limba? Nici eu mandarină sau din ce zonă ai fi, dar dacă tot vrei să fii zelos la lucru, mai învață. În fine, gândurile astea au rămas în minte. Norbert caută cadouri, evident că nu pot pleca cu mâna-n cur nici eu, doar am acasă un copchil care sigur îmi va zice iar de ce am dat banii pe prostii.

Ajungem într-o zonă cu textile de sezon — Crăciun, nu alt sezon — și ne consultăm unul cu altul, în română, evident. O doamnă, angajată, bineînțeles, începe să ne măsoare și ea cu o expresie incomodă, alături de colega ei, cu care, până în momentul în care apărusem noi, se întinsese la o bârfă — după ton și râsetele ce o presărau — și noi am stricat momentul. După câteva clipe, îl întrerupe pe Norbert: „Lasă-mă să îți arăt cum se face”, spune în germană politicos, și întinde o mână către casca lui Norbert, iar cu cealaltă îi oferă un coș de cumpărături — care imediat îmi adusese aminte de coșurile comuniste, care de obicei erau goale. Mă uit la scenă, zâmbesc — încercam să nu râd de ridicolul situației. Mai devreme eu îl sfătuisem pe om să folosească casca pe post de coș de cumpărături, că nici eu, nici el nu avem 3 mâini și gata. Ce s-o fi gândit doamna: „Uite și la babuinii ăștia cum vor să care textila aia superbă… niște inculți.” Liniștiți-vă, doamnă, că până în România o să mai înghită mult praf și căldură și strivire și șifonare în coburile unui metalist.

Ne continuăm periplul printre obiectele fragile și culoarele relativ înguste — mă dor picioarele — ochesc un cadou, îl iau și, până la urmă, mergem către casă, unde ne-a întâmpinat o conațională. Schimbăm câteva cuvinte, ieșim, iar fumăm, bineînțeles, și pornim cu același pas vioi ca la venire către parcare.

Refacem harnașamentul… mai ronțăim un cârnaț și, forțându-ne peste lenea ce ne îmbăta, plecăm mai departe. Drumul începe să devină monoton și, când monotonia dăinuie, apare oboseala, căldura, disconfortul… Nürnberg ne întâmpină cu ambuteiaje — e luni, în jur de ora 5. Soarele arde, asfaltul arde, ambuteiaj, scăpăm de el… intrăm mai adânc în oraș, alt ambuteiaj, șantier, benzile se îngustează, GPS-ul nu știe, dă rateu, intrăm pe banda greșită, înaintăm, ne băgăm înapoi pe banda inițială — nu știu dacă românește sau ne-au lăsat — traficul începe să curgă, ajungem la B&B Hotel, peste drum de cetate. Parcăm. Recepție. „Guten Tag. Ich habe eine Reservierung für Cosmin Timofte gemacht.” … „Bună ziua… da… a fost anulată.” … pauză… „Ăăă… poftim? Cum adică?”, întreb nedumerit. „Păi s-a încercat ieri plata și nu s-a putut face viramentul”, spune foarte detașată doamna de la recepție. „Hm… ciudat, nu am avut niciun mail, pop-up, memo… de la Revolut că cineva încearcă să-mi ia din bani.” Doamna zâmbește: „Nu-i problemă. Noroc că avem camere goale… și bănuiesc că doriți cu 2 paturi, nu pat dublu?” Mă uit la metalist, metalistul la chel… ne întoarcem amândoi către recepționeră râzând: „Da, sigur.” Doamna face formalitățile, ne dă parcare la subsol — o, da, răcoare — parcăm, luăm ce putem și urcăm la etajul 5. Nu știu ce e cu oamenii ăștia, cu teutonii, dar eu îi știam pe sistem sparren. Ei, pe naiba… la noi în cameră era congelator.

Nu ne supărăm, dar nici chiar așa. O oprim pentru moment, că eram leoarcă. Împrăștiem tot ce avem de-a lungul peretelui, dăm jegu’ jos, descărcăm GoPro-ul, camera foto, mai zăbovim puțin și pornim prin cetate. La fel ca și acum un an, poze mai făcusem. Dar ne era foame și căutăm un local tradițional lângă Königstor, la Bratwurstglöcklein. Mai tradițional nici că se poate. Restaurantul e într-o curte mică, plină de case albe cu bârne negre din lemn, joase — se numește Handwerkerhof Nuremberg.

De la înființarea sa în anul 1971, Handwerkerhof a încântat milioane de vizitatori. Fosta curte a armatei imperiale se află sub protecția zidurilor istorice ale orașului. Intrați într-o lume în care trecutul prinde viață! În micile case cu structură din lemn și pe străduțele înguste, meșteșugarii își vând marfa, localurile tradiționale vă invită să serviți mâncare și băutură, iar meșteșugurile tradiționale prind viață.

Așa scrie pe site-ul acelei curți, dar să revenim la lucrurile cu adevărat importante. Ne așezăm la o masă indicată de supra-solicitatul chelner, bere clar, mâncare — e Bayern, e bratwurst — deci asta luăm. Deja îmi și imaginam 5 cârnați faini, albi, cu ceva cartofi, cu sos de usturoi — bă, ia stai, ce rahat sunt ăștia? I-ați băgat la apă? V-a ajuns criza? Ăștia nu-s cârnați, ăștia sunt mini micro-cârnațiori. Mda… erau 5 cârnăciori de maxim 10 cm / 1 cm… într-o servire, ce e drept rustică, dar foamea mea se căca pe ea de râs. Ce să-i mai zic omului, nu e vina lui și la manager nu ajung. Ajungem la un acord, eu și Norbert, că după ce terminăm aici, mergem mai departe. Am terminat repede, la mărimea porțiilor nici nu a apucat să se încălzească berea.

O luăm la pas, spre un Irish pub — am eu pată pe ele — părea cam dubios, la ce clientelă aveau pe afară. Comandăm veșnicul Guinness și Norbert se interesează de bucătărie — nu au așa ceva și ne recomandă alt Irish ceva mai jos. Terminăm berea, avem avânt și pornim către Irish number two. E pe aleea principală… lume multă, activitate — perfect. Ne așezăm și, în foarte puțin timp, o mimoză ne întreabă de sănătate. Guinness, evident, și dacă tot îmi zâmbești așa și te guduri, de mâncare aveți? Îmi arată pe meniu ceva ce foamei mele i-a cauzat un blocaj. Până să vină ea cu berea, văd exact lângă local o shawormerie, sau Döner Kebab, cum îi spun localnicii. M-am aranjat. Îi spun mimozei că azi zic pas mâncării și, dacă e drăguță, să îmi spună la ce oră se deschide bucătăria, că acea Cottage Pie sună foarte apetisant. „Tomorrow at 3, so you can come whenever after that.” Super. „Thank you, dear.” Deci Guinness să fie, apoi shaworma. Cina în cameră.

Ce fac doi bărbați după ce își umplu burțile și beau bere? Stau și dezbat sensul vieții, originea universului și jocurile politice. Can you blame us?

Următoarea zi se anunța la fel de caldă. Cafea. Tutun. Cafea… clima merge… nici nu vreau să știu cum e dincolo de geam. Dar în două ore voi afla obligatoriu… drumul de două colțuri până la Aldi… nu te pui cu foamea. Cumpărăm câte ceva ca doi adulți responsabili… croissante, brânză, bere Radler… cum am spus, responsabili. Și după copiosul mic dejun mai lenevim… mai ațipim… nu eram atât de demenți să ieșim pe căldura aia afară.

Nici pe la vreo 4 nu era mai răcoare, dar… mai trebuia să ne și mișcăm puțin. Cred, sigur am mai menționat, că noi doi aveam altă imagine a Germaniei… poate una falsă, poate una depășită… dar, de când plecasem de acasă, nu mai auzisem muzică orientală dată blană în mașină, nici atât de multe claxoane pe minut și nici manifestații, care, la rândul lor, aveau parte de contra-manifestații. În fine… vrem să facem abstracție de și continuăm. Având probleme cu spațiul de stocare — fără Wi-Fi bun GoPro-ul nu face upload în cloud — deoarece tot ce filmam se copia pe HDD, care, încet-încet, se cam umplea, ochim pe Gogu un MediaMarkt și mergem direct să știm o treabă. Eu știu că România stă cel mai bine la internet speed, dar la ce prețuri au ăștia aici mă lipsesc. Dăm să ieșim din magazin — bă, care ai dat drumu’ la robinet? Se pusese un ropot de ploaie și un vânt de ne-a ținut acolo o bună bucată de timp. Ca norodul la circ, ne holbăm, facem poze… și, după ce începuse să se mai domolească, ne strecurăm pe sub streșini. Cum tutunul era pe terminate, căutam un magazin ca în Heilbronn, numai că acesta, de data asta, era închis. Zici că-i muzeu, la ce program are.

Găsim un magazin specializat în tutun, pipe și alcoale fine. Iau o cutie de tutun, Norbert cumpără și el și mergem cu scop către Mulligans Irish Pub. Spre dezamăgirea lui Norbert, se putea sta numai înăuntru. Plouase. De data asta nu pot să spun că „de când mă știu m-au atras Irish Pub-urile”, nu aveam Guinness în loc de lapte în biberon… dar… de mult. Mă simt bine în acea atmosferă… nu mă întrebați de ce, că nu știu. Mimoza de ieri nu era prezentă astăzi. Așa că comandăm Guinness și Cottage Pie. Până vine mâncarea, ne încercăm talentul la poze artistice și filtre — nu că am aspira noi la Pulitzer — și vine și mâncarea. În secunda asta salivez. Atunci salivam și speram că o pot mânca pe toată. Nu am putut.

Trebuia să ne mișcăm. Eram împăiați. Luăm centrul vechi la pas, noaptea… are alt vibe. E mai liniște. Mai răcoare. Ne batem în talente de poze și unghiuri, cu luminozități și expuneri. „Mă, ăla cu mașina s-a oprit să fac io o poză???” „Da.” … rămân mască. „Mno… n-am cuvinte”, răspund. După câteva ore de luat străzile în zig-zag, pornim agale către hotel. Mâine urma un drum puțintel mai lung și afară tot cald urma să fie.