Călătoriile unui KEL

Prima întâlnire cu Alpii.

Creierul meu este o varză. Asta știu mulți deja. Îmi plac călătoriile sau munții sau călătoriile în munți? De când am început să fiu chitit pe a face călătorii cu motocicleta, în mintea mea era un pol magnetic: Alpii, satele tiroleze, casele cu lemn și mușcate la fereastră… sigur am crescut în România? Nu mă întrebați de ce, pentru că eu am încetat de mult să mă întreb. Îmi plac la nebunie, și atât.

A treia zi din tură, cu plecare din Graz către Bad Mitterndorf, cu trecere peste Sölkpass – 1790 m.

O zi relativ scurta, 206 km, cu un pas ușor care avea 2-3 ace de păr și cu niște pante de 12-13% .

”Solkpass a fost deschis pentru mașini in 1959. O zonă cu râuri curgătoare, clopote de vaci care sună și numeroase trasee de drumeții, admirate de oaspeții din zonă. În domeniul fitosanitar, iubitorii de natură, pot admira un mozaic de Almrausch și Gemsheide dinIunie până în iulie. Berganemone, Clopoței, gentiană și arnica formează aici pajiști colorate. O bijuterie naturală care se remarcă prin originalitate și diversitate!” așa este prezentat pasul, pe site-ul oficial. Na poftim, un pas mic, care nu este atât de căutat de turiști ca și alte pasuri din Austria, are site…da bă…site! Pun pariu că a costat mai puțin ca și o frunză! Dar ăia știu să își promoveze țara! Cu cap!!

Dar să revenim.

De la descârpirea ochilor, am început să simt o ușoară agitație, nervozitate… ca și când era prima dată când urc pe motor. Știam starea foarte bine, o întâlnesc de fiecare dată când mă pregătesc să merg cu motocicleta după o pauză mai lungă… emoții. Ieşim cătinel din Graz, căutând o benzinărie fără autoservire – când economia te bate la fund, tai în stânga și tot în stânga – șoseaua unduiește printre păduri de brazi, aerul răcoros ne trezește – am menționat asfaltul la nivel cu asfaltul? – și se simte că urcăm încet. Pe Gaberlstraße șoseaua onduiește mai provocator, cu pante ca ale unui roller-coaster, iar colegu’ anunță probleme tehnice: martorul de ulei s-a aprins, așa că pe coama unui deal oprim într-o mică parcare pentru analiză: NIMIC.

Spre deosebire de locomotiva mea, Yamaha colegului are nevoie de lichide la fiecare 200 km, așa că în Judenburg (numele reflectă faptul că acolo a existat o comunitate evreiască în perioada medievală și că a fost un important centru comercial. Astăzi, numele are mai degrabă o semnificație istorică decât una descriptivă directă) oprim la o benzinărie – el pentru benzină, eu pentru cârnați sticks (Bi-Fi) și o țigară, după care continuăm.

Sölkpass nu excelează nici prin dificultate, nici prin curbe amețitoare. Are 6 ace de păr pe urcarea dinspre sud și 5 ace de păr pe coborâre, dar la care panta este de aproximativ 15% (părerea mea). Nici acum un an, nici anul acesta nu era aglomerație. Dacă anul trecut vremea era închisă, rece, chiar și mai-mai să plouă, de unde concluzionasem noi numărul scăzut de turiști, anul acesta era perfectă, dar foarte liniște. Doi tineri jucau cărți la umbra unui foișor amenajat, un VW Caravan parcat, o trupă de motocicliști – „Facem o poză și plecăm” spusese unul dintre ei într-o germană bavareză – doi cicliști trecuți de prima tinerețe care porniseră din Germania către Italia (fiecare cu stolul lui – și da, îi invidiez). În rest, liniște și pace. Sau asta poate fi efectul pancartelor de aducere aminte pentru reducerea zgomotului, pentru protejarea mediului înconjurător. Caz contrar, ar putea duce la închiderea pasului pentru trafic, dar parcă nici nu mai contează motivul.

Ca orice motociclist, la urcarea pe orice pas se practică același ritual: poze în jur și neapărat poze cu pancarta, și lipirea abțibildului pe pancartă (noi n-aveam abțibild, dar am făcut poze cu abțibildurile altora).

Liniștea e apăsătoare, dar nu într-un mod neplăcut. Aerul e strident… îl dregem cu o țigară și privesc în jur la cele două masive care tronează de-o parte și de alta a pasului. Chiar dacă, de când mă știu, am simțit o atracție față de dealuri și munți, de fiecare dată când am fost la poalele unui masiv, într-un loc în care i se poate vedea întreaga măreție, m-am simțit mic, vulnerabil… o stare de teamă (atenție, încep avioane) că tot masivul ăla brusc se poate ridica, că e o ființă vie, un uriaș (așa e când vezi prea multe filme fantasy sau cu troli). Doi străjeri colosali, doi uriași privind în jos la niște „insecte” de care nici timpul nu își va mai aminti că au trecut pe acolo.

Din locuri ca acelea te rupi greu să pornești mai departe. Ceva te ține: liniștea, aerul, eternitatea locului… dar ne echipăm și pornim. „Ce plm are?” întreb, auzind motorul colegului „tușind” scurt la primul contact. Apoi iar la al doilea. Șoc tras, contact, tuse, rateu, pornește… „Nu merge rotund” – zice el. „Aud” – răspund – „ține-l turat puțin cu șocul tras”. Nu că nu ar ști și el ce p-ana mea trebuie făcut… dar ce era să zic… să ne uităm unul la altul dând din umeri? Lasă motorul în ralanti, mă împinge (da, trebuie să menționez: mi-am luat un motor greu… poate prea greu pentru mine… sunt foarte atent unde parchez. Preferabil în pante, cu roata față mai sus, să pot da înapoi fără să „mi le fac omletă pe rezervor”), că nu aveam asfalt și nici pantă pentru mofturoși, și pornim.

„Dacă motocicleta nu te mai înspăimântă, e timpul s-o vinzi.” spunea Hunter S. Thompson. Pe mine încă mă înspăimântă. Și după ce treci de culmea pasului se deschide o vale lungă, de unde, în depărtare, poți vedea la zeci de kilometri. Drumul coboară la început lin – „nu uita să o lași în frână de motor, nu abuza de frâne” – îmi zic în gând și, după o curbă lină la dreapta, drumul de o bandă jumate coboară brusc – „Bă, nene, alea nu-s 12 grade, cine Dumniezo v-a învățat să măsurați?” – coborâm lent. Privirea fixă la acul de păr de jos (nu pot să îi zic de cât, așa că era al naibii de jos), îl iei larg – îmi fac curaj – sau contrariu – și mă uit în stânga: „Ai de pl. me, acolo jos tre’ să ajung?” Virez în acul de păr – „Nu mai strânge de ghidon ca un idiot” – îmi zic cu voce tare în cască, iar colegul râde. „Da’ io am coborât și pantă de 18% acu’ 2 ani, ce p-ana mea.” Al doilea ac de păr – „parcă nu mai sunt așa de sus.” Al treilea – „hai că nu mai e așa înclinat.” 4, 5 – „suntem la sol.” Am pierdut 2 kile prin transpirație. Gaz – la limita legală a vitezei și valsăm iar printre păduri de brad, podețe de lemn și pajiști cu vaci. Să mor, nu e mov niciuna, dar crezi că Milka vine și de aici.

Încet, valea se deschide, traficul se întețește, șoseaua revine la 2 benzi bine demarcate, camion… șantier… pauză… e cald iar. Sus era mult mai bine. „Bă, filmezi?” aud în cască. „Da, nu vezi ce țanțoș stau pe motor cu capul ridicat să prind tot?” Drumul drept se îndreaptă către un masiv impunător. Masivul Grimming, cu o altitudine de 2351 metri și o proeminență de 1518 metri, se ridica înspăimântător direct în față. Virăm la dreapta pe Ennstalstraße pentru câțiva kilometri. „Asta e benzinăria unde ne-am oprit anul trecut” rostim simultan în microfon, râzând. „Da, dar anul trecut eram 3” îmi spun în gând. Cotim stânga prin sensul giratoriu – a se înțelege că am părăsit sensul la ieșirea aferentă virajului către stânga – masivul trona tot în stânga noastră și, după vreo 10 kilometri, ajungem la cazare. O curticică, parcă desprinsă din povești, cu multă verdeață, animale de ceramică, cele două case scunde, împodobite cu lemn, tipic zonei, cu var galben și sculptat, parcă era înghețată. Primul feeling dat era „Hansel și Gretel”; să sperăm că povestea nu e inspirată din fapte reale. Curtea e lungă și îngustă, pe stânga cele două case, separate de un garaj în care se află o motocicletă, iar pe dreapta, bănuiesc că era un atelier. Streașinile jos, doar o idee mai înalte decât mine, cu lemn sculptat, ghivece pline cu mușcate colorate la fiecare geam. Gazda primitoare spune că am ajuns mai devreme decât am anunțat, dar nu e problemă, că apartamentul e pregătit. În căsuța din capătul curții… cu tot ce îți trebuie… Bianca’s Ferienwohnung (sper că nu se consideră reclamă). Doamna ne spune că nici nu trebuie să ocolim până la Spar, deoarece ea a făcut portiță în gardul mic din lemn ce separă magazinul de casa ei. Mișto idee.

Men go shopping when hungry!! Proastă idee. Nici nu mai știu ce naiba am cumpărat… doar că a rămas destul de cărat a doua zi. S-a trântit o omletă, cu garnitură de pui la grătar, cu brânzeturi și roșii, stropite în burtă cu bere. Cât eram noi oameni gospodari, afară cineva a lăsat robinetu’ deschis și cu blițul pornit… de aia am ajuns noi mai devreme… Weather Radar.