Călătoriile unui KEL

Nimic nu e mai scbhimbător ca vremea și ca …- nu aici!

Astăzi urma să părăsim Italia. Tot astăzi ar fi trebuit să facem Pasul Timmelsjoch / Paso del Rombo și să reintrăm în Austria. Da… trebuia, asta dacă ne-ar fi ajutat și vremea. Ca de fiecare dată, seara, înainte de a fi loviți de boala porcului, verificam ruta pentru următoarea zi și vremea. De data asta aveam o surpriză: de pe la orele prânzului, timp de două-trei ore, exact peste pas ar fi trebuit să treacă un front atmosferic destul de nasol: vânt, ploaie, grindină și fulgere. (În apărarea mea, nu simt nevoia să fiu prins de grindină, fulgere sau vânt pe motor la 2400 m, iar aplicația asta pe care o am, să mor dacă nu e mai bună ca INMH.)

Noi doi nu suntem nici frați cu Greuceanu, nici veri cu Prâslea… așa că, cu oftări adânci, am decis să mergem pe Brennero, apoi la Innsbruck să cotim stânga către Ötztal. Strângem calabalâcul, verific base layer-ul – se uscase, metoda „stoarcere în prosop” împărtășită de coleg chiar a dat roade –, îl iau tot pe ăsta azi. Începem să facem aceleași drumuri din corpul cel mai îndepărtat al complexului până la motoare, singura diferență fiind că de data asta nu eram fierți. Mai tragem o pipă și pornim.

O luăm pe aceleași drumuri înguste pe coasta dealului, printre căsuțe. Țăranii aruncau fân proaspăt pe drum chiar în fața noastră – „Mulțumeeesc, daaa… dar nu-s Caesar… și cel puțin atunci nu se arunca cu fân”. Or avea un fetiș. Case mici de piatră, altele mai noi și mai mari, viță de vie pe coasta dealului celălalt, iar peste vale, ca un colț țâșnit, un castel cocoțat ca un cuib de vulturi. Drumul șerpuiește, urmează o stație de autobuz – să mor dacă italienii ăștia nu au mai multe fetișuri: trântesc stații de autobuz unde îți e lumea mai dragă. Nu contează că pe drumul ăla abia trec două Smart-uri unul lângă altul, Giuseppe „Va fan culo, cazzo” aici pune stația, bag p***ii!” – da, la stația aia de autobuz trebuia să facem dreapta. Am făcut după ce ne-am oprit și am belit amândoi ochii în GPS-uri. După stația de autobuz, șoseaua coboară destul de vertiginos, ocolind dealul către stânga, de după care apare un ditamai tractorul. Bă nene, eu pe arătură în jos nu pot să o iau și marșarier nu am. Frână. Stai. Înclină-te puțin spre dreapta. Am chilotul maro? Nu știu, dar acum, scriind, zâmbesc și tot susțin ce a zis Giuseppe mai sus. De ce? Pe Timmelsjoch fusesem cu un an înainte. Da, tura aia cu mașina. Pasul ăla e mai… tehnic decât Grossglockner, mai multe ace de păr, mai înclinat, mai îngust, mult mai îngust – pe partea italiană. Și ce să vezi când urcam noi cu mașina la 6 seara, singurii cuc pe pas? Un autobuz, de-ăla de oraș, cobora frumos, fără nicio jenă. Evident că am oprit mașina cu 10-15 metri înaintea acului de păr, iar șoferul, ca și când ar șofa pe bulevard, cu o mână, elegant, apoi cu cealaltă mă salută respectuos. Mno, ce să-i faci, omul sigur face ruta aia de „n” ori pe zi și pentru el e ca și cum ar conduce rata de ora 4.

Ajungem la drumul național și îmi amintesc că sunt în Italia – acu’ nu știu dacă sunt nepoliticos – și mi-am adus aminte cum am văzut că se conduce acolo, așa că nu am stat prea mult pe gânduri și m-am băgat. Inevitabil, nici nu am apucat să ne răcorim bine că: ambuteiaj. Nici acum nu știu de ce noi niciodată nu am filtrat. Tot timpul am stat în coloană, indiferent cât de cald a fost. Și înaintăm agale, în cel mai enervant fel – nici nu stăm foarte mult pe loc, nici nu mergem nici măcar la relanti –, ci frecăm ambreiajul ăla până te doare mâna stângă. Se apropie cauza: un mic sens giratoriu în care, paradoxal – ținând cont de coloana formată –, nimeni nu stă foarte mult pe gânduri și intră în sensul giratoriu aproape instantaneu. Trecem și putem rula lejer, lăsând în spate intersecția aglomerată, cu site-urile industriale specifice zonei.

Eram între două stări: o parte tânjea după Timmelsjoch, care în ultimul an devenise un fel de „provocare asumată”. În mintea mea, pasul devenise un „milestone”, un lucru pe care trebuia să-l fac ca să îmi dovedesc că pot, dar și ca să mă las iarăși fascinat de impozanța masivilor, să mă simt iar insignifiant în fața măreției munților. Dar vremea nu a ținut cu noi.

Drumul se întinde, șerpuind uneori la baza dealului împădurit. După ce trecem de Forte di Fortezza, valea se îngustează, aerul devine doar puțin mai răcoros, mulțumită pădurilor, apoi se lărgește când ne apropiem de Vipiteno, de unde intrăm pe Alta Valle Isarco, care după graniță devine Wipptal. Șoseaua începe să șerpuiască prin valea relativ îngustă, împletindu-se cu autostrada de cele mai multe ori cocoțată pe versantul unui deal sau pe imensi piloni, uneori dispărând complet și reapărând, parcă erupând din stânca muntelui. Urcușul șoselei este lin, întins, cu viraje largi și domoale, încât nici nu realizezi că de fapt urci o trecătoare. Brennero este una dintre cele mai importante rute europene pe axa nord-sud și, prin urmare, una dintre cele mai aglomerate. Trecerea în Austria a fost ca și până acum: fără niciun fel de piedică, sau control, sau alt fel de surprize. „Republik Österreich” și atât. Ne vedem de drum mai departe.

Având amândoi ideea de furtună în spate, nu am făcut nicio oprire până la Innsbruck. Prima oprire pe care o făcusem de azi dimineață fusese la nici o oră după plecare. Oprire scurtă, la o benzinărie „în vacanță”, unde nu numai colegul de drum și-a luat țeapă, ci și o grămadă de oameni care stăteau nedumeriți la pompe, cu pistolul de alimentare în mână și nu știau ce se întâmplă, până colegul a făcut câțiva pași către ușa magazinului unde scria că sunt în vacanță. Mno, dacă n-aveți benzină, turnați schnaps în rezervor.

După trecerea în Austria, drumul cotește brusc la dreapta într-o coborâre care – noroc că era un semafor de lucrări și am putut sta vreo 5 minute – ne-a dat ocazia să vedem cât de impresionant era cocoțată autostrada pe versantul abrupt al dealului, să studiem lucrările de întărire ale versantului, cum imensele coloane susțin plăcile masive. A fost prima oară de când plecasem de acasă când am savurat ambuteiajul. După virajul la dreapta, șoseaua cotea larg la stânga – se și vedea din poziția noastră –, apoi iar la dreapta, după coama unui deal. După acea coborâre, drumul șerpuiește de-a lungul văii care încet-încet se deschide și abia atunci îți dai seama că gradul cu care șoseaua a coborât nu a fost unul foarte mare. Satele trec unele după altele, cu arhitectura specifică Tirolului – am întâlnit-o și pe „Maitrei” – satului îi spune Matrei am Brenner, dar mie-mi plăcea mai mult „Maitrei”.

Cerul e albastru, nori albi, fără niciun semn de ploaie. Deja începeam să ne întrebăm dacă am ales greșit. Șoseaua e pe versantul vestic al văii și, coborând către Innsbruck, urmează linia șerpuită a dealului, sinusoidal, cu viraje unul după altul – stânga, dreapta, stânga, dreapta. „Înclină-te, că merge mai mult” îl aud pe coleg în cască, care rula în spatele meu. „Da știu, dar am în minte ce uzură are guma mea pe spate și văd că ăștia au un fetiș cu smoala aia în crăpăturile asfaltului.” Amândoi am pățit-o deja: să simțim cum ne fuge roata spate înclinați în viraje, eu chiar i-am și văzut colegului micul derapaj. Nu e neapărat periculos, deoarece toată treaba durează o fracțiune de secundă, când ajungi să rulezi pe acea mică dâră de smoală, ca imediat după să ajungă roata pe asfalt cu aderență și să se redreseze. Doar că nu e un sentiment deloc plăcut și, în același timp, nu există garanția că se va redresa.

Se circulă în coloană, cu viteză bună, fără încetiniri, fără claxoane, fără flashuri. Șoseaua coboară către Innsbruck, șerpuind antrenant pe curbura dealului, făcându-te să te înclini constant într-o parte și în alta. Dacă pe un drum drept poți ajunge să te vaiți de fund, șale și alte părți componente, în acele clipe antrenante uiți de tot. Situația nu îți permite să te gândești la altceva, ești 100% acolo, mintea e acolo, pas cu pas, curbă după curbă. Rațiunea devine instinct, point fixation dispare, trasa e deja tipărită în minte, nici nu realizezi când turezi sau frânezi, curgi ca un bob pe pistă – curbă la dreapta, privesc spre capătul ei, împing ghidonul cu mâna dreaptă, motorul se înclină, mă-nclin și eu, piciorul apasă ușor scărița dreaptă, asfaltul curge sub roți – curbă la stânga, e după deal, e strânsă, merg pe exterior, împing ghidonul cu stânga, motorul se înclină și apăs ușor scărița stângă – curbă la dreapta, mă-nclin, curbă la stânga, ac de păr la dreapta – frânez… mai… mai… „Bă, da’ cât de tare mergeam?” întreb. „Nu mergeam foarte tare, constant cu 80 +/-” răspunde colegul. „Wtf… eu” îmi zic în gând. Acelea sunt momentele în care – știu că devine clișeu – devii unul cu motocicleta. Orice manevră devine reflex, orice gând dispare, toți neuronii tăi și pulsul turuie în același ritm – în cazul meu – cu boxerul.

Valea se deschide și, ridicând ochii, amândoi putem vedea Hafelekarspitze, maiestuosul masiv ce străjuiește deasupra orașului Innsbruck. Amândoi simțeam nevoia de o pauză. Ne era foame, plămânii urlau, după ce adrenalina începuse să se disipeze fesele ne-au adus aminte că există și ele. Tragem într-un Shell la vreo 5 km de Innsbruck, colegul alimentează, eu mă alimentez pe mine: BiFi, Red Bull și tutun. Mă simt obosit. Probabil căldura și zăpușeala apăsătoare. Colegul dă să pornească să plece din pompă… nimic. Mă uit la el, când se pune să împingă motorul se apropie: „Nu pornește” zice. „What? Wtf?” eu nedumerit. „Nu știu, n-are curent, tot e mort.”

Nervi, draci, chemăm toți sfinții iar… contact… liniște. Ne scărpinăm, ne învârtim, umblă la tabloul de siguranțe… toate întregi. Se uită pe bord… are curent. Cum pana mea? Cheie. Pornește. Ne uităm unul la altul în gol… „Mai încearcă o dată” zic. Oprește. Contact. Cheie… pornește. „Aplicația meteo ce zice?” mă-ntreabă. „Mă, nu arată bine, uite, ploaie tare, grindină și fulgere, frontul trece pe aici cam în 15 minute și o să țină cam o oră.” Îi arăt telefonul. „Nu ajungem până la cazare plus că noi am merge exact în direcția lui.” Decidem să așteptăm. Eu, obișnuit fiind ca la pustă să văd norul de ploaie cu o zi înainte, aici exact din direcția din care venea era ditamai dealul. Priveam direct în sus. Într-adevăr norii deveneau mai gri, mai gri închis, mai denși. Mă-ntorc cu privirea spre Innsbruck: rupere. Ploua de mama focului. Hai să așteptăm. Facem vânzare magazinului, cumpărăm ceva patiserie, un cârnaț sticks, o apă cu gust, ne așezăm alene pe băncuța de la locul de fumat… vântul se întețește și apar și primii stropi, mai timizi așa. Nu ne dăm speriați.

Scroluim, fumăm, când brusc îl auzim pe Ilie. Ne uităm unul la altul, rânjim și, brusc, niște stropi mari își dau drumul în capul nostru. Nu ne-am dat speriați nici atunci, dar am preferat să fumăm mai târziu. Mutasem și eu motorul, ceva mai devreme, cât colegul meșterea la siguranțe. Ploaia se întețise zdravăn. Un ropot lung, de câteva țigări și un Red Bull. Se domolește… ne uităm în jur… unii dintre motocicliști, prezenți și ei în benzinărie din același motiv, decid să plece. Noi mai așteptăm. Câteva raze de soare se ivesc, ploaia stă relativ… se luminează. Consult WeatherRadar… decidem să mai așteptăm. Nu ne grăbește nimeni, mai aveam oricum aproximativ o oră până la cazare. Se întunecă iar. Mai tare de data asta. Nu realizăm, dar parcă benzinăria se aglomerează. Văd poliție. Discutau cu șoferul unei autorulote. Mai multe mașini. Se creează busculadă în benzinărie și nu știam ce mama dracului se întâmplă. O doamnă ce conducea un Caravelle gesticula și vorbea precipitat arătând în direcția din care venisem noi, parcă refuzând ceva. Ploua. Plouă tare. Benzinăria e tixită de mașini. Vin și motocicliști. Uzi leoarcă. Plouă și mai tare. Intrările benzinăriei sunt forțate, tot mai mulți vrând să ajungă sub acoperișul de deasupra pompelor. Plouă foarte tare… e prea mare… care aruncă cu pietre pe copertină… dar aruncă multe și mari… norii dăduseră drumul unei rafale de grindină cât oul de prepeliță. Multă. Deasă. Hm… ploile astea de vară parcă sunt mult mai serioase decât cele când eram eu copil. Ruperea aceea a ținut cam zece minute. Ploaia însă a continuat.

După aproximativ o oră și ceva… cred că spre două, decid – colegul nu cred că era foarte împăcat cu ideea – să pornim. Ne echipăm, eu extra – echipamentul de ploaie – și plecăm. Ploua încă. Nu foarte tare. Coborâm spre Innsbruck, ultimele două-trei curbe, care pe uscat erau și mai frumoase. Intrăm în Innsbruck – bă, seara a venit mai repede azi? – oameni în mașini care își vedeau de treaba lor, oameni în pantaloni scurți sau pe bicicletă, cozi la semafor. Începe să se întețească ploaia, virăm la dreapta, plouă tot mai tare – futui, îmi ploua în mănușă, trebuia să trag geaca de ploaie peste, asta e – virăm la stânga după semafor – bă, io am mai fost pe aici cu Maria în 2023 – ploua și mai tare, dar nu văd benzile, mergem la plesneală, plouă de rup’, mergem tot la plesneală. În față, șantier. „Ăsta îmi spune să merg înainte, da’ pe unde dracu’?” întreb. „Și mie, dar văd și eu că e șantier” răspunde colegul. Facem dreapta, GPS recalculează, iar dreapta – linii de tramvai, să-mi bag – virăm stânga, GPS ne întoarce. Morți, Dumnezei, organe. Descălecăm, recalculăm, ne bagă prin șantier. Organe, sfinți, ne întoarcem, dreapta de data asta, linii de tramvai, trebuie să facem stânga. Am verde, claxon – ma…ș în p…a mea – mă bag, ajungem la șantier – da… atunci când deasupra ta plouă cu găleata și în față la apus e senin și bate soarele vezi exact un rahat. Normal că existau marcaje portocalii ce ocoleau ușor șantierul. Virăm la dreapta, câțiva zeci de metri pe pista de bicicliști și trotuar, reintrăm pe șosea și continuăm. S-a oprit și ploaia. Dar era apă suficientă pe asfalt, așa că confirm cu colegul viteza de croazieră. Treptat, drumul începe să piardă din apă, apoi chiar să se usuce pe alocuri. Rulăm pe trasa uscată, virăm stânga, nu către Germania, drumul e chiar uscat. Mai avem vreo 30 km, începe iar să plouă, kilometrii scad, îmi este cald în costumul de ploaie, afară zici că e seară. Am intrat în sat, știu drumul pe de rost de aici, ploaia e măruntă, nimic grav… parcăm. Răsuflăm. Aprindem o țigară. Verific mesajul pe booking, am numărul camerei, e aceeași ca anul trecut. Începem să cărăm bagaje, iar ploaia se întețește bine.

O dată ajunși cu toate în cameră, respirăm… foamea începe să dea târcoale… ce facem… mergem undeva pe ploaia asta… hai să comandăm… da, am aplicația pentru nemți. Găsim ceva. Șnițel. Dar parcă nu e destul. Luăm și o pizza, facem juma-juma. Și bere. Comandă. Plasat. Plata. Check. De unde să se prindă amețitul că dacă scrie pick up, TU îți faci pick-up-ul. Sună telefonul. Număr de Germania. Răspund, doar știu germana… doar că duduia nu știu ce germană vorbea. „Ein moment, bitte. Ia vorbește tu, că io nu înțeleg.” Îi dau telefonul, se încruntă și mă prind: trebuie să mergem să ne luăm noi mâncarea. „Păi #$%@#$, așa dacă știam mergeam direct.” Ce facem? Mergem. Tragem ceva pe noi, o luăm la pas prin ploaie, restaurantul e gol. Ne ridicăm bunătățile și, odată ajunși în cameră, singurul zgomot era ăla de mestecat și înghițit de bere. Ideea cu pizza o fo’ 50% o idee bună.