Călătoriile unui KEL

Cafea… cred că a fost puțintel prea mult Guinness… da… cafea… și apoi urmează turele de la 5 la -1, nu înainte de a rula totul cât de minuscul cu putință. Sacul de haine pentru spălat creștea zilnic. Deja într-una din genți mai încăpea doar el și papucii de umblat și un hanorac. Da… era măricel.

Ne bem cafelele, ne fumăm țigările, lăsăm balast să nu tragă la consum și pornim.

Aveam o mică dilemă: tragem direct către Dresda sau ne oprim în Karlovy Vary pentru un suc și apoi Dresda. Cred că amândoi eram obosiți, deoarece am ajuns repede la o concluzie unanimă, și anume de a merge aproximativ trei sferturi de drum pe autostradă, apoi restul pe naționale. Într-un oarecare fel, aș fi vrut să trec măcar prin orașul ceh, doar că — presupun și acum — căldura ne cam tăia amândurora avântul.

Ca de obicei, undeva în jurul orei 10, mai degrabă cu plus decât cu minus, ieșim din răcoarea garajului subteran și pornim către Dresda. Nu vreau să mă plâng, dar trebuie să menționez — și acum, dacă citește, sper să râdă — „concertul” de care avusesem parte cu o noapte înainte a fost atât de captivant, că la ora 4 eram încă treaz și am decis să cobor la o țigară. Prin urmare, eram atât de vioi și zâmbăreț, parcă eram dintr-o scenă a lui Tim Burton.

Când e cald, kilometrii trec greu, când ești obosit trec și mai greu, iar dacă ești pe autostradă singura preocupare este să rămâi cu capul acolo. Menținem o viteză de croazieră de aproape 120 km/h și după aproape o oră jumate ne oprim la un „Autohof” să alimenteze Norbert. Rezervorul lui, pe autostradă, nu acoperă mai mult de 200 km. Oricum, dacă nu oprim, încep plămânii să țipe după tutun. Mă învârt haotic după un loc cu umbră, fără noroc, și parchez în parcarea unui club de noapte. Asfaltul arde intens, Norbert apare și scoatem secați sticlele de 0,5, menținute cât de cât reci de plasa frigorifică. Amândoi golim aproape câte una întreagă din prima. Nu zăbovim mult nici la țigară. Ne echipăm și pornim. Chiar și așa, era cât de cât mai suportabil să ai acel foehn în față decât asfaltul arzând sub tine. Mai tragem de noi încă aproximativ o oră și ieșim iar într-o mică parcare unde avem noroc de puțină umbră. Mai aveam o sticlă de apă și pe fund la celelalte două. Stabilim că undeva după Zwickau ieșim de pe autostradă și continuăm restul pe naționale. În beatitudinea noastră caniculară, ne trezim cu un cuplu în vârstă cu o sticlă de suc rece gheață. Ne-am înmuiat amândoi. Au spus că și ei sunt motocicliști și știu ce înseamnă să te coci, doar că la vârsta lor căldura asta e prea mare. Mulțumim politicos, mai degrabă bucuroși ca niște copii când primesc prăjitura dorită, și ne bucurăm de răcoarea dată de băutură.

Odată ieșiți din agitația autostrăzii, parcă ne mai trezim puțin. Norbert e fascinat de Saxonia… eu nu prea — fiecare cu fetișurile lui. Arhitectură est-europeană rurală am și acasă. Probabil sunt eu țăran sau incult. E doar starea mea de fapt. Pentru mine, nu știu de ce, la fel ca și anul trecut, din ziua în care ruta cotește către est, parcă vacanța e gata. Cred că e aceeași senzație ca atunci când mergeam în tabere și ziua plecării avea acel sentiment de nostalgie. Da, atunci mai era o zi până acasă, poate ajungeam a doua zi dimineață… dar totuși… era pe gătate. La fel și acum: mai aveam 6 zile până ajungeam acasă, dar parcă pentru mine era cam gata. Poate am eu un dereglaj cu zona rurală est-europeană, poate am traume post-decembriste… nu știu… habar n-am. Și la fel ca și anul trecut, și anul acesta încercam să îmi explic că problema e la mine… eu sunt dereglatul… mai ai 6 zile de vacanță. De vizitat. De mers pe motor. De făcut poze… replica de undeva din fundul capului venea: „Mdaa… dar…”

Odată cu apropierea de Dresda, cerul parcă începea să se acopere — nu greu, nu grav — dar o oarecare pâclă de nori mai domolea din arșiță. Zona era cunoscută, alesesem aceeași cazare pentru că ne-a plăcut. Gazda, foarte primitoare, glumeață, și locația foarte ok, asta dacă nu ai o problemă în a merge cu transportul în comun. Parcăm, fumăm, intrăm, formalitățile decurg până când doamna se prinde că știm prea multe. „Voi ați mai fost aici?” — „Da, exact acum un an. Doar că eram 3.” — „Da, îmi aduc aminte, die Scheffin!” „Da, die Scheffin”, aprob eu. Sărim peste detaliile șosetelor înmiresmate (nu știu alții cum sunt, dar eu n-am miros — sîc!) și ale spălării de base-layer… știam doar că ne trebuie apă și ceva de ronțăit în cameră. La ieșire, gazda, și ea o fumătoare ca și noi — o avea legătură că eram în Germania de Est? — ne întreabă: „Unde mergeți?” — „Până la Aldi să cumpărăm o apă, ceva de mâncare.” Și mai-mai să nu zică că suntem fraieri: „Dar de ce vă chinuiți? Uite ce cald e afară. La 5 minute de aici este un restaurant italian și, în partea opusă, unul american.” Ne-am lăsat convinși, dar tot am mers să luăm apă, cipsuri și înghețată — ceea ce pe mine m-a scos din pepeni: în tot magazinul ăla nu am găsit O înghețată, ci doar cutii cu 4 sau 6 cornete. Păi eu nu vreau o cutie, eu vreau una. Voi sunteți bolnavi? Cu pofta în gât, cumpăr o găletușă de 0,5 kg… e clar că am aruncat jumate… dar „When in Rome”.

După ce ne îmbuibăm cu înghețată, ne hotărâm să mergem la restaurantul italian. Chiar nu era departe. Ne rotim buimaci după intrare, când un tip mai subțirel, de vârsta noastră, ne întreabă în germană cu puternic accent italian: „Bună seara, doriți să stați înăuntru sau afară?” … „Afară.” … „Pe aici, vă rog.” Ne conduce în spatele casei – cu ochi ca în Sibiu – într-o curte cu muzică veche, cred eu italiană, în surdină, înconjurată de iederă, cu becuri galbene înșirate deasupra. În cap aveam un singur lucru: pizza. Meniu, comandă – limoncello, rece – vine imediat – dopamină. Vine și pizza – supradoză de dopamină. „Bine că a trebuit să merg o mie și ceva de kilometri, să ajung în Dresda, în fostul bloc comunist, să mănânc o pizza ca la mama ei” – cred eu, și de data asta o gândesc cu voce tare. Amândoi parcă începem să ne înmuiem. E bine. E relaxant. Mai vrem ceva răcoros – aperol, spriț. Vine foarte repede. Deja era întuneric. E aproape 23 și eram singurii de pe terasă. Cerem nota, care vine cu 2 pahare de Grappa. Grazzie, Signore!

Dresda avea alocate 2 nopți. Evident, urma să ieșim la joaca de-a turistul. Dar nu o facem decât abia după prânz. Luăm autobuzul. Ne duce până la gară, de acolo pe jos. O luăm la pas. Încercăm să facem comparație de vibe – anul trecut era mai puțină lume… mai liniște…

Autobuzul care vine și la periferie din 10 în 10 minute ne lasă la gară. O clădire veche, restaurată cu elemente contemporane care se completează excelent. De la periferie până în centru se observă pe alocuri clădiri vechi, de la sfârșitul secolului XIX și început de XX, unele restaurate, altele încă nu, intercalate în blocuri de locuințe – le zic eu – germane din anii ’70. Și nu are cum să scape privirii cartierele de blocuri tipic comuniste. O priveliște arhi-cunoscută.

Orașul era renumit pentru arhitectura sa barocă, muzee și cultură – i se spunea „Florența de pe Elba”. Din centrul Dresdei nu a rămas în picioare, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai nimic. Majoritatea clădirilor istorice sunt reconstruite din aceleași cărămizi negre și arse. De la Frauenkirche la Palatul Zwinger, până la Operă, toate acele capodopere arhitecturale au fost reconstruite aproape de la zero. Ce este și mai interesant – zic eu ironic – este faptul că multe dintre ele au reușit să ajungă la finalizare abia după anii ’90.

Despre bombardarea Dresdei în anul 1945 există, într-adevăr, teorii și interpretări istorice care susțin că bombardarea Dresdei a fost, cel puțin parțial, o răzbunare simbolică a Aliaților pentru atacul german asupra orașului Coventry din Anglia, în 1940.

Revenind la partea migratoare: pentru noi, Dresda – și aici voi face referire mai ales la impresiile lăsate cu un an în urmă – s-a lăsat descoperită treptat. Trecând de mall-ul de lângă gară, care anul acesta era vizibil mai aglomerat, nu observăm nimic spectaculos. Dar încet-încet, clădirile moderne, arhitectura fostă comunistă, lasă loc caselor cu arhitectură barocă târzie și neoclasică sau Gründerzeit. Asta, după ce traversăm o piață vastă, mărginită în mare parte de arhitectura brutală comunistă, și intrăm pe o stradă care parcă prevestea ceva. La capătul acesteia se deschide Neumarkt (Piața Nouă) și gurile se cască. Cefele se contractă și ne sucim capetele în toate părțile posibile. Față de anul trecut, când am putut admira în liniște locul, anul acesta piața era închisă cu bariere anti-mașină – vezi șoferii kamikaze din Germania – ceva meetinguri, gălăgie.

În 2023, probabil că eram exact ca acei turiști scăpați de sub control sau niște pădureți care nu au văzut în viața lor blocuri. Anul acesta nu am mai vizitat Frauenkirche, o făcusem anul trecut, nici bucata mare de piatră. Am mers oarecum direct către Dresden Zwinger.

Dresden Zwinger este una dintre cele mai spectaculoase clădiri baroce din Germania și un simbol al orașului. Este un complex arhitectural baroc situat în centrul orașului Dresda, construit în secolul al XVIII-lea, inițial ca spațiu pentru festivități regale și expoziții de artă. Se spune că Zwinger-ul din Dresda ar fi fost sursa de inspirație pentru poemul dramatic „Die Handschuh” („Mănușa”) al lui Schiller. Friedrich Schiller, scriitorul, nu Schiller DJ-ul.

Să vă scriu de ce am mers direct acolo?… Nu știm. Probabil o mică amintire de anul trecut când, după cum scriam mai sus, nouă Dresda ni se dezvăluise încet, timid, treptat și misterios, dacă stau și mă gândesc acum. Îmi permit să povestesc de atunci – poți să sari mai jos, dacă ai chef, dar pierzi partea plictisitoare – cum, după ce am făcut luxație de gât la ședințe foto, în care Maria poza ca model, am purces către Frauenkirche. Dacă cineva se așteaptă să găsească ceva spectaculos înăuntru, nu va găsi, deoarece nu despre asta este vorba. La momentul acela eram cumva – păăăi… doar atât? Voiam mai mult. Mai multă dramă, copleșeală – și o luăm la pas către Elba pe Münzgasse, urcăm scările pe Brühlsche Terrasse și: WOW. Dacă ar fi să compar ce vedeam în acel moment, aș spune că locul era perfect pentru o scenă epică dintr-un film James Bond. Chiar acum, când scriu, în fundal cântă Adele cu Skyfall — și imaginea se proiectează aproape singură: un Aston Martin gonește demențial pe faleză, în timp ce un cameraman din elicopter filmează panoramic. Mașina plonjează pe Treppe Brühlsche Terrasse, se îndreaptă spre Kathedrale Sanctissimae Trinitatis (Dresdner Hofkirche), apoi face un drift în Theaterplatz. Camera se rotește în counter-motion shot, apoi se deschide într-un reveal shot spectaculos cu silueta monumentală a Semperoper Dresden. În push-in follow shot, bolidul pătrunde exploziv prin geamul cristalin al Zwingerului, în curtea interioară — un loc care pare creat special pentru o confruntare de aproape, o vulnerabilitate fatală sau o tăcere tensionată printre sculpturile și umbrele Wallpavilionului.

Bun… să revenim… epic. Ceea ce putea fi Dresda dacă 1945 n-ar fi existat… dacă multe alte lucruri nu ar fi existat. Nu mai știam anul acesta dacă am magnet sau nu… așa că am luat. Ne plimbam deja de câteva ore… foamea începea să bată la ușă. Îl trezim pe Gogu… căutăm ceva de mâncare… doar că aveam o dilemă minoră… nu era ora cinei, deci ce facem? Mai rezistăm puțin și mergem apoi către pensiune și alimentăm la una din cele două locații propuse de gazdă sau… Decidem să mai pozăm câte ceva, apoi o luăm la pas către gară, de unde urma să luăm iar autobuzul. Nu e necesar de menționat că, la ora aceea, trebuia să așteptăm după autobuzul nostru direct vreo 40 de minute, așa că am decis să facem câțiva pași, care s-au transformat într-o halbă de bere. Ciudat.

În drum am hotărât să mergem de data aceasta la cel american. Un local mare, cu multe stegulețe, plăcuțe de înmatriculare, masă de biliard, canapele spate în spate. Noi decidem să stăm afară. E destul de răcoare și comandăm, evident, burger și o găleată de cafea. Da, GĂLEATĂ. Ei, nu era chiar găleată, ci mai degrabă cât o carafă. Carafă de doi litri. Știu că sunt cârcotaș acum, dar burgerul nu m-a dat pe spate, în schimb carafa era să o facă la propriu.

Bem cât putem din găleți, după ce terminăm burgerul apo ne îndreptăm spre cameră. Pregătim calabalâcul pentru ziua următoare și băgăm cornu-n perină, unii…alții au parte de un concert memorabl.