Călătoriile unui KEL

Ca de fiecare dată, în primul rând ne trezim și umblăm ca zombii după cafea. Micul dejun, la deja cunoscuta pensiune unde cu un an înainte era să luăm bătaie – eu și Norbert – dacă nu mâncam gogoșile cu gem, era ca de obicei servit, chiar dacă era continental, într-o atmosferă foarte caldă. Anul acesta am putut chiar să ne bem cafeaua pe terasă – anul trecut vremea a fost de tot rahatul. Ca de fiecare dată, aproape depășim ora de check-out.

Astăzi era despre: Get from Germany to Poland in one tank – gas tank – rezervor de benzină, la ce vă gândeați, globaliștilor? În cazul meu era fezabil, al lui Norbert mai puțin. Ziua nu se anunța călduroasă, nu mai fugeam de caniculă. Pornim mai relaxați, traversăm Dresda de la vest la est, ochind pe alocuri urme din vechile clădiri. În această zonă drumul este foarte întins, curbele mai rare, iar dacă sunt, sunt foarte domoale. Monotonia poate apărea în orice moment. În cazul meu, poate se datora și acelei stări de final de aventură și de undeva din subconștient mi se șoptea că mai aveam aproape 1200 km de făcut, că mai sunt 5 zile, că nu e gata, să îmi schimb mind-set-ul și să încerc să readun cât pot de mult din entuziasmul pe care îl aveam la început. Drumul e întins, limitele de viteză curg enervant.

În planul inițial pentru ziua de azi erau 2 variante de traseu: una prin Cehia, cu o oprire la Hell’s Mine (Bikers’ Cave), iar cealaltă mai directă, dar cu o oprire în Görlitz. Pentru mine erau ok amândouă, prin urmare efortul de a lua o decizie era prea mare și direct proporțional cu lenea, așa că l-am lăsat pe Norbert să aleagă. Görlitz it is. Cumva eram sigur că asta va alege, pentru că anul trecut – da, tura cu mașina – toți trei: el, Maria și cu mine – eram cu ochii cât cepele când, după ce trecuserăm podul peste râul Neisse, care era și granița dintre Polonia și Germania, observasem că pe malul german se ridica o biserică gotică. Și cum anul acesta drumul putea să ne ducă tot acolo, știam că va alege să o vadă.

Gogu zice că Görlitz este un oraș din estul Germaniei, situat la granița cu Polonia. Este cunoscut pentru centrul său istoric bine conservat, unde clădirile din diferite epoci etalează o bogăție de stiluri arhitecturale. Biserica Sf. Petru este o biserică în stil gotic târziu, cu două turnuri și orgă Sun din secolul al XVIII-lea. Clădirea Schönhof, din perioada renascentistă timpurie, și clădirile adiacente găzduiesc Muzeul Sileziei, care expune artă și istorie germană, poloneză și cehă.

Ca doi stângaci cum suntem uneori – mă întreb cum de ne-am întors întregi – nu am știut sau nu am vrut să punem ca punct de sosire o parcare mai apropiată de centrul vechi al orașului. Acum, dacă mă gândesc bine, cred că știu de ce: traumele din Sighișoara cu Honda pe acea piatră cubică încă erau vii, iar Gogu Street View asta arăta în centrul Görlitz-ului. Așa că am ajuns să parcăm la Lidl, lângă o gară, și să repunem iar ca destinație o parcare mai apropiată. Nu știu cum sunt alții, dar eu nu pot spune că mă bucur să car după mine și geacă, și cască, și tank-bag. GPS-urile dau rateu, ne întoarcem de 2 ori în parcare și, până nu vărsăm niște sfinți și organe, pare-se că nu își revin. Așa că ne conformăm. Folosim un limbaj „academic”, reușim să dăm de cap și mergem în parcarea cea mai centrală.

Nu ne pare rău că am oprit. Centrul este minunat. O oază de plăcut. Descălecăm, plătim trei ore de parcare care, dacă îmi aduc bine aminte, însumau aproape 3-4 euro și ne luăm fața de turiști. Trecuse ceva vreme de când nu știam ce să pozez mai întâi. Casele vechi, bine întreținute, colorate, turiști cu ghizi, un vibe relaxant, neaglomerat, nici prea cald, nici prea rece. Oare de ce nu am pus Görlitz ca loc de înoptare până acum? O luăm la pas, sucind gâtul ba în stânga, ba în dreapta. Ca punct de referință era Biserica Sf. Petru, dar știam că nu ne grăbea nimeni. Nici nu simțeam vreo presiune. De undeva ieșise la iveală o stare de dorință de a fi încântat și chiar se întâmpla. Mă simțeam relaxat, detensionat și parcă reușeam să mă bucur pe deplin de ceea ce puteam să văd. Mă bucuram cumva și de starea pe care o aveam.

Bazele bisericii Sf. Petru și Pavel au fost puse în anul 1230, când deja pe acel loc se afla o bazilică, din care până în prezent s-a păstrat doar partea vestică. În secolul al XIV-lea, această clădire a suferit modificări radicale. În anul 1378, capela Sf. Gheorghe a fost menționată pentru prima dată. Biserica actuală a fost începută în prima decadă a secolului al XV-lea.

Înconjurând biserica, observăm în spatele ei un fel de „balcon”, nu știu denumirea – poate comentează Norbert – din care se vede râul, care e și granița dintre Germania și Polonia – so one could „from Germany to Poland in one boat”. În biserică puteai să faci poze doar dacă achitai o taxă. Nu mi s-a părut ieșit din comun, nici prea scump – 3 Euro – doar că am decis să nu fac poze. În drumul spre parcare ne gândim că ar fi o idee bună să mâncăm ceva, ne învârtim ca oo-le-n găleată și, până la urmă, luăm niște cârnați în chiflă, dar fiind în zonă turistică am ales Thuringen Wurst. După ce finalizăm contactul cu ultima urmă germană, încălecăm, înaintăm stângaci – adică eu – pe străduțele de piatră cubică.

Gândul că nu o să mai văd nici urmă de deal sau colină mă cam plafona, dar nu am niciun drept să comentez, doar eu sunt cel care a făcut traseul. Drumul e drept, îmi este dor de o curbă mai strânsă, dar rămân cu dorul și cu limitele de viteză pe care le respectăm cu sfințenie – am auzit și noi de strictețea poliției – și, în același timp, încercăm să ignorăm cozile care se creează în spatele nostru. Oarecum mă simt acasă. Case vechi, case noi, lemn sculptat la unele, minimaliste altele, un caleidoscop de stiluri și gusturi. Unele limite de viteză sunt doar pentru turiști – sună cârcotaș, dar cam așa e. Drumul se întinde alene cu viraje largi; cărare de bitum mărginită de plopi, coame roșii de țiglă se ridică peste vărfurile copacilor și pomilor din curți, satele arată ca niște cetăți împrejmuite cu ziduri de verde. Da, clar mă simt ca acasă. Să înțeleg ce scrie, mai trebuie.

Wrocław ne întâmpină cu trafic – e și normal, e vineri – dar totuși cu trafic civilizat, în mare parte. Drumul e cunoscut, bulevardele largi, care, pe măsură ce ne apropiem de centru, inevitabil se îngustează, ne învârt ocolind un cvartal și ajungem la hotel, un alt B&B. Parcăm în curtea interioară, ne uităm după un loc liber – fără noroc – găsim rampa pentru parcarea subterană și parcăm la scuteală.

Trebuie să recunosc că am remarcat o diferență simțitoare între hotelurile B&B din Germania și cel din Polonia. Și chiar dacă nu e frumos, o să arăt cu degetul. Poate că cel din Wrocław e mai nou, este posibil. Pare mai nou, pare mai curat, pare o idee mai sofisticat, camerele mai mari, băile la fel. Dacă în Nürnberg Norbert putea să ia cafea de la expresor – contra cost, firește – doar în orele în care era servit micul dejun, în Polonia puteai să faci același lucru 24/7. Asta, probabil, pentru că aveai cui să plătești. Recepția hotelului din Polonia era deschisă 24/7, cea din Nürnberg nu. Aaa, cafeaua din Polonia se taxa 7 E per pahar, indiferent câte porții de espresso puneai în el deodată.

Ne cazăm. Înșirăm calabalâcul, ca de obicei, de-a lungul peretelui. În general, aceleași activități devenite rutină: baterii, cameră, GoPro, duș etc. Momentul în care te roade foamea e momentul în care lenea pierde. O luăm la pas, de data asta din direcția opusă față de anul trecut. Centrul e plin de viață, oameni de toate vârstele se plimbă în toate direcțiile, baruri, puburi, cafenele, restaurante, oameni având cărți înșirate pe trotuar. Pasul domol ne duce către piața centrală, Rynek, care vuiește de viață. Nu ne ia prea mult să ne așezăm. Dacă îmi amintesc bine, găsisem pub-ul pe Gogu – SW. Jan – că așa se numește locația. Emana un aer puțin mai elegant față de ce eram noi obișnuiți, dar ne-a impresionat interiorul, văzut în poze. Spre dezamăgirea noastră am fost așezați pe terasă.

Chestia interesantă la pub-ul ăsta era felul în care comandai ceva. Am văzut în multe localuri QR-code pentru meniu, dar aici, după scanare, pe site-ul accesat aveai posibilitatea ca, la apăsarea unui buton, să chemi ospătarul, să comanzi direct, să ceri nota. Ideea era chiar mișto: scăpai de așteptarea interminabilă după comandă, după notă, după încă o bere șamd. Coastele au fost delicioase, berea la fel… doar că, spre dezamăgirea lui Norbert, nu se putea fuma pe terasă. De fapt, aveam să observăm mai târziu că nu se fuma pe nicio terasă. Singurele mese la care se putea fuma, pe orice terasă, erau cele de la margine, care nu se aflau sub nicio umbrelă.

Tuturor ne place când servirea este promptă, dar atunci când este prea promptă are oarecare dezavantaje. După ce mai comandăm un rând de cartofi prăjiți, ieșim la o altă țigară și, spre uimirea noastră, la întoarcere masa era complet goală. În afară de paharul meu de bere, cartofii erau dispăruți. Ne uităm unul la altul, nedumeriți – care ne-ai luat, bă, cartofii – ne uităm scurt în jur, apoi ne așezăm resemnați. Mai mult eu, Norbert nu era de aceeași părere. „N-are rost să faci scandal, au văzut masa goală, au curățat-o”, spun eu oarecum amuzat de situație. El nu pare atât de resemnat, așa că, la apăsarea unui buton, ospătărița vine cu nota. Se pare că acolo bacșișul se transferă pe o altă aplicație, dar care pe telefoanele noastre nu merge.

Oscilăm între a merge la hotel sau a ne mai învârti. Norbert mai avea chef de o bere, eu mă simțeam prea obosit, dar o bere accept. Problema era să găsim o terasă la care se fumează. Ne acostează un tip îmbrăcat mai strălucitor și încearcă să ne invite la un local – striptease – night club – dar pe care îl refuzăm politicos. „Sorry, ma friend, I need my cash and I hate blue balls.” El ne garantează că pierdem ceva nemaivăzut, sunt sigur, dar știu și ce altceva mai pierd. Ne hotărâm, într-un final, spre dezamăgirea lui Norbert – că nu găsisem o terasă unde putea fuma liniștit – să mergem în cameră.

Dimineața următoare ne bucurăm de câteva cafele – nu am să zic iar: nu ca-n Germania – mai lenevim prin cameră în așteptarea după-amiezii, ne fură somnul – oboseala începea să se adune – spre după-amiază, creierul nu-mi dă pace și încep să-l storc pentru un cadou pentru Maria. Consultații – de se mai întâmplă, du-te-vino la mall-ul din apropiere – task check. După ce proaspătul infectat cu injectatul de țigară, Norbert, își face rezerva dorită cu proaspătul tutun cumpărat, de care este extrem de încântat.

De data asta ținta nu era vechea cetate, ci ceea ce văzusem eu pe Google Maps ca fiind interesant, mai exact Insula de Nisip – Wyspa Piasek. În drum punem ochii pe un restaurant/pub care avea pe mese scrumiere și, indirect, decidem că acolo vom mânca. Pe măsură ce ne apropiem de podul Piaskowy se aglomerează. Nu prea știm precis în ce direcție să continuăm. Concurăm în a face poze artistice contra apusului, apoi la pas domol pe faleză – da, știu, sună romantic, nu e cazul – către podul Universytecki, de unde admirăm Marina Topacz și ne întoarcem către insula Słodowa.

Până în 1945, insula se numea Vorderbleiche. Numele provine de la albirea pânzelor pentru Ordinul Sfintei Clara. Insula a fost proprietatea Ordinului Sfintei Clara din Evul Mediu până la începutul secolului al XVIII-lea, când a devenit proprietatea orașului. În secolul al XVIII-lea, insula Malt a fost conectată de insulele Mill și Bielarska printr-un pod de fier.

Insula este aproape în totalitate un parc, care la ora aceea era plin ochi de oameni de toate vârstele. Pe bănci, pe iarbă, pe pături, plimbându-se, pe biciclete, jucându-se cu mingea, toată lumea emana o atmosferă de totală relaxare. Mai avem mult de învățat. Ajungem pe insula Piasek, iar apoi pe micuța insulă Daliowa, unde încercam să par un profesionist fotografiind o sculptură modernă – „Sculptura navei centrale”. După ce admirăm ce mai rămăsese din vechile ecluze, pășim domol – probabil contaminați de localnici cu relaxare – pe malul estic al insulei, încercând să cuprindem cu privirea întreg orizontul. Turle gotice, clădiri cochete de cărămidă roșie sau viu colorate, plasate pe un fundal cu clădiri impunătoare gri comuniste, malurile râului asaltate de sute de oameni, vapoare de agrement pline, petreceri. Chiar dacă începea să ne fie foame, ne hotărâm să mergem către Insula Catedralei.

Fostă insulă, Ostrów Tumski, sau Insula Catedralei, este cea mai veche parte a orașului Wrocław, datând din secolul al X-lea. Vizitatorii ajung în această zonă traversând podul pietonal Tumski, care face legătura cu insula Wyspa Piasek, situată pe râul Oder. Catedrala gotică Sfântul Ioan Botezătorul, construită în secolul al XIII-lea, este situată în centrul orașului și înconjurată de muzee, monumente, grădini și biserici.

După ce trecem podul, suntem întâmpinați de un lucru mișto: un pitic. Abia atunci ne-am dat seama că noi mai văzusem pitici pe străzile din Wrocław, dar nu le-am dat foarte mare atenție și ne-am dat seama că putem fi și niște ignoranți inculți.

Acești mici pitici de bronz sunt astăzi un nou simbol al orașului, istoria lor datează din anii comunismului. Sunt o mulțime de pitici în orașul vechi și fiecare dintre ei reprezintă o atracție, un loc, un monument, o persoană, un eveniment.

Odată intrați în cartier, starea de spirit capătă un aer molcom. Viuetul orașului se disipează, lumea parcă vorbește mai încet, merge mai încet. În ritmul plimbării lente, acordurile plăcute ale unei viori se apropie – lângă statuia Sf. Ioan Nepomuk, o tânără îmbrăcată elegant dădea viață viorii cu ritmuri de jazz clasic și swing – și parcă nici muzica de la terasele simple și cochete nu se mai auzea. În față se înălțau semeț cele două turle ascuțite – caracteristice zonei Bohemia, cred eu – ale Catedralei Sf. Ioan Botezătorul.

Situată pe Ostrów Tumski, cea mai veche parte a orașului Wrocław, Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul este unul dintre cele mai emblematice monumente din Silezia Inferioară. Construită în principal în secolul al XIV-lea, în stil gotic, catedrala impresionează prin cele două turnuri gemene de peste 97 de metri înălțime, unul dintre ele oferind un punct de observație panoramic asupra orașului. Deși a fost grav avariată în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost reconstruită cu grijă după 1945, păstrându-și rolul de simbol al orașului și de important centru al Bisericii Catolice din regiune.

Ca orice copchil, mă holbez la turlele înalte și cred că și Norbert face la fel, încercând să ne imaginăm cum ar fi arătat locul ăla cu 400 de ani în urmă. La ora la care am ajuns noi, catedrala era deja închisă. Ne resemnăm și continuăm plimbarea cu gândul la mâncare, îndreptându-ne către râu. De pe pod ne încercăm iar veleitățile artistice în a face poze contra apusului. După ce nu ajungem la un consens, coborâm pe mal, despre care trebuie să spun că era foarte frumos amenajat, doar că, pentru gustul meu, cam mult beton sau granit, sau ce era ăla. Dar, având în vedere multitudinea de parcuri și vegetație din jur, probabil compensa. Bătrâni și copii, tineri și adulți, umpleau malul, băncile, amfiteatrul construit pe mal, vapoarele de agrement, muzică, petreceri, o mireasă – dar unde e nunta? Probabil pe unul din vapoare, dar nuntașii erau peste tot – toată acea zonă avea o atmosferă de festival.

Nu ne dăm seama când începem să grăbim pasul, dar foamea își spunea cuvântul. Ajungem la pub-ul ochit mai devreme. Nowy Targ Bistro – care nu cred că mai trebuie tradus – avea două terase: una deja arhiplină și cea de-a doua, un fel de curte cu un aranjament mai hippy, cu o mică scenă, nimic sofisticat, dar foarte primitoare. Comenzile vin cu întârziere, se pare că și la ei managementul nu știe să coreleze staff-ul cu numărul de clienți, dar e bine că berile ajung mai repede decât mâncarea și Norbert poate fuma liniștit.