Călătoriile unui KEL

Micul dejun balcanic: cafă și pipă și cred că am mai ciugulit ceva înainte sau după. Tot ce știam în dimineața aia e că eram căpiat de somn. Norbert, îmi pare rău că te dau în gât, dar ăsta e adevărul. Luasem cu mine 3 tipuri diferite de dopuri de urechi, nu m-a ajutat niciunul. Coborâsem la ultima țigară pe la ora 4 dimineața. Știam că a doua zi, care urma să înceapă în aproape 4 ore, va fi groaznică.

Tratez cu Norbert să facem o parte din drum pe autostradă. Motivul? Știam că, indiferent de numărul de cafele și energizante pe care le voi bea azi, la un moment dat mă voi zbate să nu adorm. Plecăm ca aproape de fiecare dată după ora 10, cred că și de data asta se făcuse aproape 11 – nici acum nu înțeleg ce naiba tot ne coiam în fiecare dimineață, cu toate că în fiecare seară ne spuneam unul celuilalt „mâine plecăm mai repede”. Ieșim pe străzile de data asta mult mai libere; lumea încă dormea, era duminică. Alimentăm caii, soarele deja începea să ardă, ieșim din oraș întrebându-ne dacă nu cumva ne trebuie vignetă pentru acel tronson de autostradă. În Polonia vigneta se achită pentru anumite sectoare de autostradă online, iar pentru alte tronsoane încă există bariere cu plată. Observăm că, pe cea pe care intram noi, punctele de plată nu erau puse în funcțiune, așa că băgăm mâna în gaz – la ei limita e 140 – și încercăm, eu cel puțin, să profit de aerul care încă avea un iz de răcoros pentru a mă menține alert. Traficul e lejer, autostrada nu are aproape nicio curbă. După aproape o oră încep să simt că nu mai am stare în șa, clipesc mai des, casc mai des, privirea rămâne fixă, mă uit pe GPS: abia făcusem o treime din kilometri. Ochii îi simt uscați – nu îi spun Mariei că mi-o iau, pe bună dreptate – dar de data asta cred că nici o picătură nu ar ajuta. Undeva, în amalgamul de gânduri, decid ca în maxim jumătate de oră facem pauză. Minutele alea trec al naibii de greu, parcă vreau să cobor din mers. Lasă, că măcar la noapte, obosit fiind, o să dorm.

După acea oră și jumătate, oprim într-o benzinărie, căutăm un loc la umbră, ne aruncăm hulpavi pe cârnații sticks și mâncăm rapid două pachete. Rumeg ideea de a mânca niște dextroză, mai degrabă cuget asupra cantității pe care aș vrea să o mănânc. Iau două tablete, mai o țigară și dau pe gât sticla de apă cu litorsal. Fun fact: am băut atâta apă cu litorsal în astea două săptămâni, încât m-am procopsit cu o pietricică la rinichi.

Lumea se uită la noi ca la circ, împopoțonați pe căldura aia, dar suntem prea ocupați să respirăm. Comparăm GPS-urile pentru a verifica dacă ruta era aceeași, deoarece nu mai aveam mult de umblat pe autostradă. După câteva zeci de kilometri urma să facem un mic ocol. Norbert nu era foarte încântat de idee, dar eu chiar voiam să ajung să văd măcar din afara Auschwitz. Ne îmbrăcăm resemnați că vom transpira în primele 5 minute și băgăm mâna în gaz. Fiecare tip de drum are avantaje și dezavantaje. Autostrada te ajută să ajungi mai repede din punctul A în punctul B, dar nu scapi de căldură și monotonia te omoară. Drumurile secundare, pe de altă parte, te fac să fii mai atent, mai ales dacă te afli în Europa de Est și niciun GPS nu știe că drumul e în lucru și te tot învârți și nu știi unde să faci dreapta sau stânga. E clar, mă apropii de casă, unde GPS-ul îți dă de înțeles că își bagă ceva în drumuri.

Probabil că cei ce au fost vor spune că ce scriu este subapreciativ, dar nu se prea poate descrie în cuvinte, deoarece fiecare are altă stare de spirit. Nu îți poți da seama de dimensiunile lagărului nici dacă ești acolo, dincolo de gard. Șoseaua către parcare ne duce pentru puțin timp pe lângă gardul de sârmă al lagărului. Arunc scurte priviri și nu am nicio reacție. Acum îmi dau seama de ce. Imaginea am mai văzut-o în filme, documentare, cărți, dar când ești acolo e diferit. Evident, parcăm motoarele în parcarea amenajată și pornim la pas către intrare. Înaintăm încet, pe trotuarul arzând, privind la clădirea din cărămidă, la arcada din centru cu poarta de plasă de sârmă, în dreapta la calea ferată, care pentru mulți fusese ultima stație. În dreapta porții, o gheretă a paznicului de la intrare, oameni îmbrăcați viu colorat – singurele conexiuni cu prezentul și realitatea confortabilă – de-o parte și de alta garduri înalte cu culmi de sârmă ghimpată, lângă care se înalță un foișor, iar după, barăcile din lemn. Soarele arde, iar liniștea e apăsătoare. Cu fiecare pas, cizmele parcă devin mai grele, pașii mai rari, respirația mai înfundată. Clădirea de cărămidă roșie umple câmpul vizual, ascunzând simbolurile mortuare, ușurând parcă starea. În stânga porții, panourile informative aduc un iz de confort, confirmând preteritul masacrului, dar nu și recurența acestuia. Nu intrăm, lui Norbert nu îi pică bine și, dat fiind faptul că a fost de acord să vină măcar până aici, nu forțez nota. În plus, aveam tot calabalâcul după noi și era foarte cald. Când stai în fața porții și privești prin plasa de sârmă, linia de cale ferată, platforma pe care au pășit îngroziți pentru ultima oară mii de oameni, inevitabil – pentru mine cel puțin – îți rulează în minte imaginile văzute în filme. Altă referință nu ai – Doamne-ajută și sper să nici nu avem parte de altele – și rămâi tăcut și privești în gol. În clipa aia mintea mi se golise, amorțise, picioarele parcă se cimentaseră, nici geaca sau casca moto nu le mai simțeam în mâini, nici căldura. Stăteam și priveam în gol, iar în minte îmi rulau fără ordine toate imaginile văzute, toate textele citite. Ochii îmi căutau fără logică puncte de reper, dar nu fixau niciunul. De cele mai multe ori, când privesc o construcție, încerc să îi văd utilitatea în istorie: cum arăta acum 100 de ani, cum era folosită. Acum, aici, nu. Nici nu era nevoie. Știam foarte bine și nu doream să știu. De data asta nu încercam, de data asta acele informații parcă îmi intrau forțat în minte. Sunetul metalic al frânei vagonetului, clancul metalic al clampei, zăngănitul armării mitralierei, zăngănitul plasei de sârmă la închiderea porții, sunetele pașilor împleticiți haotic pe rampele de lemn, țipetele de disperare sau teamă, răcnetele autoritare, trasul adânc dintr-o țigară al unui ofițer în ușa biroului privind flegmatic sau rece, râsetele altor ofițeri. Toate sunt departe. În locul lor a rămas liniștea apăsătoare. Singurele distracții sonore care mă mai făceau să revin la realitate erau dialogurile în diferitele limbi, care păreau ignorante – unele dintre ele – față de locul unde se aflau. O conversație în rusă sau ucraineană mă face să revin în prezent. Nu îi înțeleg. Pășesc încet către dreapta, de-a lungul gardului înalt cu sârmă ghimpată. Încerc să cuprind cu privirea orizontul cu barăcile din lemn rămase în picioare. Sunt prea multe. Tot nu am ce să zic… cuvintele ies câte două-trei, parcă forțate să spargă liniștea care mi se părea stânjenitoare. Norbert răspunde la fel. Dar nu era stânjenitoare, era grea, ca un sac de bolovani; ne deranja greutatea și mințile noastre căutau fără șansă o scăpare. 1,1 milioane de oameni nu au mai plecat de aici. Pentru că pur și simplu au existat. Pentru că, pur și simplu, suntem atât de înapoiați și reduși mintal încât credem orice place urechii și un individ poate băga frica în milioane de oameni. Gardul înalt cu sârmă ghimpată, în alte locuri, e doar un gard, doar fier și ciment. Aici e altceva. Aici e o graniță, o limită clară între umanitate și monstruozitate, între viață și moarte. Singurul lucru care transmite viață prin gardul de sârmă e iarba. Restul e mort, rece și tăcut. Pereții de scândură ai barăcilor încă păstrează în secret miile de lacrimi, miile de rugăciuni, miile de declarații de dragoste făcute în neant, miile de blesteme.

Într-un colț al minții mi se conturează o comparație vizuală a barăcilor cu grajdurile din zootehnie. Cât de înapoiați ca specie să fii să tratezi oamenii ca pe animalele la abator? Drept dovadă, mai la est, un alt retardat a clădit un sistem imbecil care îi trata ca pe animale sălbatice sau sclavi, sau câini… Nu îi omora sistematic, mureau singuri de foame, frig, boli. Siberia sau Gulag vă spune ceva? Și nu am învățat nimic în 80 de ani. Absolut nimic. Tot ne luptăm pentru cea mai mare peșteră, ca în epoca de piatră. S-au schimbat doar armele. Noi tot „uga-uga” facem.

Plecăm. Privim lumea din jur, care tot venea, detașați, parcă vizitau orice alt punct turistic sau atracție senzațională. Ignoranți, naivi. Generațiile noi și mai puțin noi, care nu au nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă în jurul lor, despre cât de fragilă e lumea în care trăiesc sau că nu a existat nicio perioadă de pace completă pe întreaga planetă de la începutul istoriei scrise.

Ne echipăm sub soarele care ardea de-a dreptul. Ne apropiem de Krakovia. Pornim în tăcere, chiar dacă comunicațiile erau deschise. „Not a pleasant site to see” spun în microfon pe un ton sec. „Nope” îmi răspunde Norbert în aceeași manieră. Pentru încă o oră motoarele turuie sub noi, Krakovia ne primește cu trafic lejer. Era duminică. Alesesem un apartament nou, decent ca preț, aproape de râu și de centru. Gazda ne trimite un mesaj pe booking despre procedura de intrat în posesia cheii. Doamna de la poartă nu vorbea altceva în afară de poloneză. Nu știu prin ce minune m-a înțeles. Cred că nu eram primul turist și nici acela singurul apartament pus pe booking din complexul de blocuri. Parcăm la subsol, e răcoare. Am fost foarte plăcut surprinși de apartament. Unii l-ar considera luxuriant, dar fiind a nu știu câta cazare în țările din fostul bloc comunist, nu mă mai surprindea nimic. Ca recomandare: nu are rost să căutați hoteluri decât dacă nu vreți să vă bateți capul cu mâncarea. Apartamentele de pe booking sunt fenomenale și la prețuri foarte bune.

Norbert cochetează cu ideea de plimbare. Eu eram frânt. De data asta i-o scurtez: „Mergi dacă ai chef, eu de pe scaunul ăsta – un scaun confortabil din balcon – nu mă mai ridic. Comand ceva de mâncare și două beri și gata”. Lungește fața ca un copil căruia îi iei trotineta și se conformează. Căutăm o aplicație de livrare și ne punem pe căutat. Dar avem o problemă: nu putem comanda bere. Ok, ce magazine avem în jur? Găsim un Zapca (noi îi zicem Japca) și pornim după bere. Ni se lipesc palmele de câteva doze de Trooper. Odată întorși, căutarea de mâncare continuă și, spre surprinderea mea, Norbert merge pe mâna mea. Și ca să nu fiu cârcotaș, mai bine o fac să sune a laudă. Mi-a spus de câteva ori că are încredere în cunoștințele mele gastronomice. Sîc!

Comandăm mâncare arabă. Ca să creez un background: nu mă dau în vânt după sarmale, după mici, după „porcării” – caltaboș, slănină etc. – după multe rețete tradiționale și de multe ori mă întreb dacă nu mi-s înfiat. Eu prefer paste, pizza, șnițel și multe alte chestii non-locale. Ei bine, am înfulecat mâncarea aia – nu cred că era doar foame acolo – cu ochii mari, pe care îi închideam când înghițeam. Nu îmi amintesc exact ce am luat, dar rețin că aveam humus, NU aveam cartofi prăjiți, legume, el luase și o zeamă delicioasă, carne de pui și oaie, toată amestecătura aia a fost divină, nici nu am putut mânca tot.

La berea de după și țigara de tihnă în balcon, care avea vedere spre interiorul frumos al complexului, verificăm vremea de a doua zi. Nu arăta deloc bine. Toate acele fronturi violente se apropiau amenințător. În drum spre Košice trebuia să ne oprim pentru o scurtă vizită și la Castelul/Cetatea Spiš. Vremea ne dădea bătăi de cap. Întreaga zi era plină de fronturi. Brusc, Norbert ridică privirea și îmi face semn: „Etajul 5, blocul din mijloc”. Mă întorc. La etajul 5, blocul din mijloc, o domnișoară a ales ca loc de a-și schimba îmbrăcămintea exact geamul până în podea. Mno… mâncarea o fo’ bună, berea la fel, trebuie să-i tihnească omului și relaxarea pe balcon. În cameră mai apare un tip… hmm… apoi altul… „deci cum facem mâine? La cât plecăm?” Ce înseamnă o viață relaxantă.

Din motive ce nu pot fi menționate aici – îl las pe Norbert să se explice – decidem din constrângere să nu ne oprim la Košice peste noapte și să tragem cât mai aproape de România. Destinația de a doua zi urma să fie Debrecen. Bă, și chiar îmi plăcea orașul ăla.