Călătoriile unui KEL

Azi eram contra cronometru, sau contra INMH. Știam că nu aveam cum să scăpăm neudați, dar știam că ce venea nu era o simplă ploaie de vară, însă nu ne așteptam să ne întârzie cum avea să o facă.

După aceeași rutină matinală, părăsim frumosul apartament cu gândul încă la savorile arăbești și pornim. E luni dimineața și se putea observa de la o poștă. Ieșirea din oraș nu s-a putut face fără ambuteiaje. Toată lumea mergea undeva. Toți la lucru sau cu treabă. Reușim să ieșim după o oră, cerul se întuneca simțitor, kilometru cu kilometru norii deveneau tot mai apăsători, tot mai cenușii, câte un strop lovea viziera și în gând speram să mai întârzie. Undeva în față, după dealuri, culoarea cerului era chiar amenințătoare, dar poate că mergea ploaia în aceeași direcție ca și noi. Cu pas molcom, stropii se loveau tot mai des de vizieră, șoseaua devenea tot mai udă. Ploaia începuse să ia în intensitate și decidem ca la următoarea parcare să ieșim. Vedem un semn de benzinărie, ploua deja serios și, de cerebrali ce suntem, am oprit în parcarea unui Pepco. Scot costumul de ploaie, mă îmbrac stângaci și ne aprindem o țigară amândoi, ca pauză de probă, să vedem dacă ploaia se întețește sau nu. Nu apucăm să fumăm jumate și norii se scurg peste noi. Ne retragem la intrarea în magazin, care avea un acoperiș destul de lat în față. Turna cu găleata și nu dădea semne să se oprească prea curând. Oamenii fugeau, care la mașini, care în incinta magazinului, alții se chinuiau să parcheze cât mai aproape.

Aplicația meteo arăta că aveam de stat pe loc aproape o oră jumătate. Batem pasul pe loc, privim cum plouă, mai fumăm o țigară, repetăm. O oră jumătate am tocit talpa cizmelor și am lustruit rastelul de biciclete. Eu nu am nicio reținere în a merge pe ploaie – cu viteză mai redusă, ce e drept – dar ca orice motociclist, la fel ca mine cu fobii de liniile de tramvai, Norbert are probleme cu ploaia. Pe lângă asta, un biker adevărat nu poartă costum de ploaie și cască full face – da, Norbert, fac mișto – prin urmare îi înțeleg reticența. Problema e că azi aveam de făcut vreo 450 km – da, știu, nu e mult – și pe deasupra ne fugăreau și furtunile. După ce acea oră jumătate a părut o veșnicie, încălecăm și continuăm drumul către Debrecen. Ploaia nu se oprise complet, dar noi nu mai puteam aștepta. Norii încă apăsau peste noi ca valuri de spumă cenușii. Treptat, pete de albastru strident străpungeau pâlcurile gri, semn că ușor vremea se îndreaptă. Coboram spre sud, către Munții Tatra. Culorile deveneau mai vii, verdele mai crud, albastrul cerului mai strident, aerul era mai curat. Zona turistică montană a Poloniei se deschidea încet, cu mixuri arhitecturale: de la case moderne, elegante, unele opulente, până la căsuțe vechi din lemn, vișinii, cu ferestre mici albe. Pe măsură ce ne apropiem de Munții Tatra, casele încep să semene tot mai mult a căsuțe montane, cu iz de poveste, cu streșini sub fiecare balcon sau geam de la fiecare nivel: ca și când ai așeza căbănuță peste căbănuță. Pereții, preponderent albi, încep să primească tot mai mult lemn, unele cabane sau pensiuni încep să fie construite din bușteni masivi. Pensiune după pensiune cu oferte de cazări pe care nu avem cum să le studiem din mers. Oprim la o benzinărie, că începe să ne roadă stomacul. Indiferent câți cârnați sticks am mâncat în acele două săptămâni, tot nu m-au făcut să mă satur de ei. Topim un pachet, ardem două țigări, verificăm vremea – e exact în coada noastră – și pornim.

Șoseaua umedă e mărginită de un verde crud, în față Tatra tronează masiv sub valuri și pâlcuri de gri și alb. Pădurea de brazi mărginește șoseaua ca o cortină. Câteva pancarte și o linie albă ne anunță că am intrat în Slovacia. Șoseaua începe să urce învăluită în crengi de brad și stejar, șerpuiește când mai strâns, când mai larg și, pe măsură ce urcăm, pădurea se rărește, lăsând să se întrevadă impozanții Tatra. Cerul nu dă semne de înseninare, undeva în dreapta sus, peste pantele verzi ale masivului, care într-un mod copleșitor rămâne impregnat în retină, vârfurile semețe și stâncoase ale muntelui par a conjura cei mai negri nori în jurul lor, pregătiți să își arunce toată furia peste noi. Undeva în subconștient ceva te face să tragi ușor de gaz, tot mai mult și mai mult, dar limitele de viteză destul de dese te temperează. Drumul pe lângă masivul Tatra nu durează foarte mult. Șoseaua devine mai domoală și simțitor începe să coboare. Temperatura crește ușor, dar simțitor, iar cerul plumburiu începe să se crape. Porțiuni lungi, întinse și în pantă te provoacă să nu „șezi blând”, dar, cum am mai zis, prefer să mănânc de banii de amendă.

În vale, furia muntelui se simte încă prin rafale izbitoare de vânt. RT-ul e greu, dar e mare. Țin de el ca de un cal nărăvaș la fiecare izbitură bruscă, să nu ajung pe contrasens, apoi invers, să nu ajung în parapet sau șanț. O dată ajunși pe lângă Poprad, urcăm pe autostradă, întoarcem spatele muntelui care încă ne lovea cu vântul furios, dar de data asta mai mult din spate. În oglinzi, cerul se întuneca către orizont. Tragem de accelerație și rulăm ca goniți către est (da, știu, nu sună fain). Rulăm aproape o oră și ne hotărâm să facem o mică pauză. Meniul zilei: Red Bull + tutun cu garnitură de cârnați sticks. Mâncarea campionilor.

Nu zăbovim prea mult, după ce consultăm iar aplicația și pornim iar. În depărtare, în dreapta, cocoțată pe un deal, Cetatea Spis (sau castelul) trebuia să fie o oprire obligatorie. De data asta îi făceam cu mâna din mers și cu părere de rău și cu promisiunea sau speranța că la anul o vom vizita. Ni se pare că, într-un oarecare fel, lăsăm în spate norii negri. Autostrada cotește către sud, cerul se înseninează simțitor și temperatura crește. Costumul de ploaie este foarte bun când plouă – dooh – dar și când nu e foarte cald și nu arde soarele. De ce: prin el nu trece apă, nu trece vânt, nu respiră. În mod ciudat, geaca verde fosforescent acționează ca o saună, simt cum transpir, cum pas cu pas încep să fierb, cu toate că afară nu era foarte cald, la mine „înăuntru” cred că erau 40 de grade. La aproape 50 km de Košice îi spun în cască lui Norbert că vreau să oprim, altfel leșin. O dată opriți, golesc dintr-o mișcare o sticlă de jumate de apă, mă dezbrac de geaca de ploaie și cea standard moto. Eram fleașcă. Din cap până în picioare. Chiar și costumul moto avea pete de apă pe el. De îndată ce și pantalonii îi dădusem jos simțeam că pot să respir. Eram mai ușor, mai mobil, mai revenit la viață. Le îndes în cutie, mai așteptăm preț de o țigară și plecăm.

Drumul nostru mergea acum direct nord-sud, iar furtuna venea din vest. Indiferent de cât de tare mergeam, eram conștienți că nu aveam cum să scăpăm. După aproape jumătate de oră ne oprim într-o mică benzinărie la periferiile orașului Košice. La orizont, lucrurile nu arătau foarte primitoare. Înăuntru aveau felii de pizza cărora eu nu le-am putut rezista. Aveau și Red Bull. Nu a durat mult și o furtună în toată regula începuse să măture tot praful, pentru câteva clipe, până ropote de ploaie cădeau puternic peste plafonul benzinăriei. Aplicația ne spunea că o să stăm blocați aici aproape 2 ore. Nasol. Deja era ora 16:00. Nu aveam prea multe variante. Mai o felie de pizza, mai un corn cu ciocolată, mai un energizant, mai o apă, mai o țigară. Undeva pe la 18:30 îl trag mai forțat – mai suav – pe Norbert să se echipeze. Da, încă ploua ușor, încă era apă pe drum, dar eu prefer să merg pe ploaie decât noaptea. Și mai aveam vreo 200 km.

Ieșim din Košice, pe o ploaie ușoară care dădea speranțe. Drumul în față pare gol, ne menținem pe la 80 la oră, dar pe autostradă te depășesc și tirurile. Îl auzeam pe Norbert după ton că nu era în apele lui – era în cele ale ploii – și lăsăm tirurile să ne depășească. Ploaia se întețise iar sau ne stropeau tirurile, nu mai știam. Ieșim din Slovacia, învăluiți în pâcla de apă ridicată de tiruri, dar treptat asfaltul începe să se zvânte. Prindem viteză și începem să depășim noi tirurile. La fel cum a fost cu un an înainte, M30 e aproape pustie. Cerul era spart, norii începeau să se împrăștie, culorile erau mai vii, mai stridente, aerul mai proaspăt – nu știu de ce scriu asta cu aerul, eu oricum nu prea am miros, dar dă bine la pastelare – o mașină ne depășește și, cu o voce stăpânită, îi spun lui Norbert că eu bag mâna în gaz, așa puțin până pe la 120. Trecem aproape de Miskolc, coborâm pentru câțiva kilometri de pe M30 și ne delectăm cu drumurile naționale ale Ungariei – măcar ne mai trezește puțin adrenalina – urcăm pe M3. Norbert mă anunță că ar trebui să ne uităm de o benzinărie. Roger!

Măi, dar ungurii ăștia lucrează intens la autostradă. Plin de balize direcționale, conuri VLC care închid banda 1. Ok, dar măcar se merge. După câțiva kilometri restricția se ridică și îi dăm bice iar. Nu durează mult și banda 1 se închide iar pentru câțiva kilometri. Și iar și iar. Nu pot să spun când am realizat care era de fapt cauza. Pe întreaga porțiune de la Miskolc până la Debrecen, toată autostrada era plină de crengi rupte, ramuri de la furtuna ce trecuse. Și mă gândeam: ce am pierdut? Sau ce am avut norocul să ratăm? Amândoi ne întrebăm retoric, cu glas în microfon, și amândoi ne răspundem că nu am fi vrut să aflăm. Oprim la prima benzinărie ieșită în cale – nu aveau curent. Băi, frate, da’ ce furtună o fo’ asta. Ok, hai la următoarea? „Mai ai de măcar 20 km benzină?” „Ar mai trebui să fie”, îmi răspunde calm. Tragem un fum și pornim. Soarele apusese, era aproape întuneric, ajungem la următoarea benzinărie. Avem noroc. Au și curent, și benzină, și sandvișuri (chiar dacă reci), au și bere. Perfect, din fiecare câte două. Încălecarea și hai, că e doar nouă seara.

Intrăm în Debrecen pe la vreo zece. La fel ca pe autostradă, prima bandă e plină de crengi. Dar e curent. După o rătăcire – de, mai greșește omu – ce ne duce fix în centru, ajungem la hotel. Undeva la margine, străzile, chiar dacă largi, sunt pustii. Crengi pe asfalt și de data asta nu numai pe banda unu. Băi, nene, ce e așa de beznă aici? Ce am rezervat? Unde e? Roach Motel? „Aici ar trebui să fie” – zice Norbert, după ce trăseserăm pe dreapta. „Descalec” și o iau la pas, câțiva zeci de metri, la ce părea să fie hotelul. Mda. Are firmă acolo în spate, deasupra ușii, că cea de la poartă nu e luminată deloc. Lumina din hol pare cam chioară, dar numele aduce a ceea ce am rezervat. „Ăsta-i, hai!” spun în microfon, mă întorc la motor și intrăm în curtea complet întunecată. Well… this looks… weird. Primul lucru – țigară. Apoi luăm ce era de luat la suprafață și intrăm. Se fac formalitățile – noroc cu vorbitorul de maghiară, nu eu – astfel totul merge mai repede.

În pofida aparențelor dubioase, locul nu era urât sau nasol. Decent, simplu și convenabil. Dar nu de 3 stele. Nu ne interesa. Ne era foame, voiam un duș cald și nimic altceva. Ne mâncăm sandvișurile reci cu garnitură de hamei la fel de rece. Mâine mergem acasă.