Călătoriile unui KEL

Cerul era senin. Albastru pur. Niciun nor, holul recepției era activ, bufetul cu mic dejun semi-asaltat. Norbert era deja la a doua cafea. Coborâm somnoroși – eu încă, cel puțin – aleg câteva mezeluri pe care le mănânc repede. Afară, la prima pipă și cafea, o angajată mătura ramurile rupte. Era foarte cald deja. Hm, nu arată chiar așa dubios ca aseară. Chiar arată drăguț locul. Curte largă, mărginită de platani înalți, străzi largi cu multă verdeață.

După ce parcurgem întregul periplu al tabieturilor, inclusiv căratul bagajelor, reanalizez ruta. Mda! Podul de la Chișineu Criș e încă în lucru și tot ce citesc despre el e că sunt cozi interminabile. Eu, cu locomotiva mea, nu prea găsesc facil în a fenta o coloană atât de simplu. După rumegări și ceva brainstorm cu Norbert aleg să ocolesc. Prefer să merg 50 km în plus decât să stau pe loc în soare. Așa că ruta avea să mă ducă pe la Tinca, Călacea, Bocsig, Ineu și abia apoi Arad.

Ieșim repede din Debrecen și rulăm constant, aproape singuri pe M35. Soarele începea să dogorească, dar aerul încă era răcoros. Norbert se ținea aproape. După aproape o oră intrăm în țară. Eram amândoi tăcuți. Ajunși pe centura Oradiei, Norbert zice că ar trebui să găsim o benzinărie sau parcare să fumăm o ultimă țigară, din tura asta, împreună. Categoric. Dar nu se ivește. Nici refugiu, nici parcare, nici benzinărie. Ne resemnăm oarecum în microfoane, eu îi spun că trebuie să ies, să fac stânga către Arad… „dar… chiar mi-ar fi plăcut să băgăm o pipă”… „da… ar fi fost fain”… banda lui urcă pe pasaj… a mea coboară… ridică pumnul drept, fac la fel. E gata. Aproximativ 3800 km (ciudat… în toate planificările făcute îmi ieșeau vreo 4200 km) din care mai aveam de făcut aproape 150. 18 zile de povești, de impresii, de caniculă și ploi. De probleme și înjurături. De aventură. Da. Cred că o pot numi așa.

Nu îmi privesc tovarășul de drum, care mai avea vreo 320 km, urcând pe pasaj cu indiferență. E un nod mic undeva. Chiar dacă nu am fost plecați în cine știe ce pustietăți, departe de civilizație sau izolați, tovarășul de drum a fost prima persoană la care apelai pentru orice chichiță. Ăla care te ținea noaptea treaz cu concerte de joagăr. Ăla care te ajuta să rezolvi o problemă a cărei soluție nu o vedeai de ochelari. Care te ajuta să îți pui gândurile în ordine când tu nu vedeai decât haos. Cel care avea tot timpul o țigară în plus sau cui i-o dădeai tu fără nici cea mai mică reținere pe a ta. Din fața televizorului aceste fapte par insipide uneori. Scrise doar de dragul de a umple un scenariu. Chiar și urmărind The Long Way Round nu poți percepe prietenia ce se leagă între doi oameni după ce împart fiecare kilometru împreună.

Dar mai aveam de mers și căldura devenea enervantă. La Leș ies de pe național. N-am mai fost pe aici, cât de nasol poate să fie. Doar radar să nu fie, că ar cam trebui să ajung până la 3. Nu era radar, dar nici drum ca în palmă. Nu erau gropi, dar lăsat să se vălurească ani de zile încât de multe ori mă întrebam dacă ăla e copacul următor în care mă va arunca. Dacă e ceva bun la RT-ul ăsta, e suspensia. Știm mulți că bavarezilor le place să se complice uneori inutil – din punctul nostru de vedere – dar nu o fac doar de dragul de a epata. Cred. Încă un hop – ăsta a fost mai nasol – dar dacă și de ăsta am trecut atunci pot să o țin peste 90. Nu eram sigur ce mă mână mai mult: faptul că aici eu eram cel de-al locului și îmi permiteam să fac năzbâtii, ploaia care mă amenința pe la ora 3, dorul de Maria, bucuria de a-mi vedea copchilul (tot Maria) stăpânindu-și stângaci curiozitatea când primește cadouri? Nu puteam să contemplez mai mult de câteva secunde că trebuia să strâng motorul între picioare ca la rodeo.

În cască era solar. Plexicul vizierei crea perfect efectul de seră, iar noua vizieră retractabilă de soare de la Nolan e mai mult inutilă. Deschid viziera puțin să mai intre niște aer. Dar e cald și uscat. Mă ustură ochii. O închid iar, doar ca să o deschid puțin mai târziu. Manevre ce aveam să le repet de multe ori până la Arad. Am făcut mai puțin de două ore până la Arad. Sper să nu primesc scrisoare cu premiu. Opresc în benzinărie înainte de a ieși din Arad. Cumpăr o apă cu gust și bag o țigară. Într-o oră sunt acasă. Trebuie! Sper că nu s-au turtit sau spart micile surprize. Weather radar îmi arată un front destul de urât apropiindu-se chiar din vest. Ajung pe autostradă, accelerez la 140, pun tempomatul și mă încăpățânez să nu îl scot până la Timișoara. Greu de făcut când ai în față nărozi care reduc viteza exact atunci când depășesc sau când asfaltul nu e cu mult mai nivelat decât cel de pe județeanul pe care am venit acum o oră. Mai avem mult până departe. Instinctiv privesc în dreapta. DA! trebuie neapărat să ajung cât mai repede. Norii ăia nu arată prea bine și acolo chiar plouă. Rău de tot chiar. Urechile îmi vâjâie, nu pusesem dopurile, nici nu mă interesa. Motorul huruia sub mine, parbrizul extensibil tremura, nu am mai intrat pe banda 1 de ceva vreme. Mai 10 km. Întunecimea aia e tot mai aproape. Relaxez puțin mâna dreaptă pe accelerație, în 3 km ies. Trec lejer de Giarmata, chiar și de Dumbrăvița. Băi, păi nu e marți? Ce bine că nu am luat-o pe centură.

Opresc la primul semafor. Am ajuns. Mă vedeți? Da, am fost aproape 4000 km cu motorul. Îmi veneau în minte jurnalele de călătorie citite primele pe forumul Motociclism.ro. La cum visam cu ochii deschiși cu 11 ani în urmă, la costumul de piele pe umerașul agățat de dulapul înalt și fragil. La cum planificam călătorii cu Viroaga, citindu-i pe alții pe forum. Dar în mintea mea eram acolo, am ajuns. După ceva timp, după mii de kilometri, după micii pași făcuți, după trântele luate și pe care le voi mai lua. Da, ar fi fost mișto o fanfară, bannere, televiziune, interviuri… dar la final, când seara tragi din țigară și privești în gol, când privești în jurul tău și parcă locurile ți se par străine deja, când un colț al gurii se ridică insesizabil, tot tu rămâi cu amintirile, cu emoțiile, cu trăirile, cu adrenalina, cu rânjetul larg din cască, cu huruitul motorului în urechi, cu toate imaginile impregnate pe retină și pentru tine ăla e Finish Line-ul. Aia e euforia care în tine urlă ca uralele a mii de oameni.

În fund, pe scara blocului, geaca e aruncată pe șa, casca pe rezervor, trag adânc din țigară și expir lung. Parcă nu mai e așa de cald. Nici bluza udă nu o mai simt. Dap… prietene… am ajuns. Am făcut-o! Nu așa cum am fi vrut, Italia ne-a tras țeapă, vremea ne-a fugărit, dar a ieșit așa cum a trebuit. Am tras unul de altul, nu pentru că trebuia, ci pentru că am vrut. Pentru că eram ca ăia din desene animate, chiuind când o luam la goană. Nu te-am trântit și nu ai dat cu mine de pământ. E ceva! Nu îmi vine să mă ridic. Mă uit lung la carenele gri și prin ele… ne-am împrietenit? Cred că da… doar ne bazam unul pe altul fără reținere. Un colț al gurii se ridică insesizabil. Am făcut-o! Împreună! „Vrei fanfare?” „Nu, am avut claxoane!” „Reflectoare?” „Nah… am avut semafoare!” Tot nu îmi vine să mă ridic. În minte îmi rulează fără noimă clipe de pe drum. Trenulețul de motoare de pe Grossglockner, pantele de pe Sölkpass, startul de Staller. Sunt atât de multe că nici nu pot să le exprim pe toate. Încă sunt pe șa. Încă strâng ambreiajul. „Nu mergem mai departe? Hai măcar 1000?” „Benzinăria e aproape, ulei mai am, anvelopele încă duc!” parcă mi-ar răspunde. Dar stă înghețat, proptit de cric, plin de insecte strivite.

Am învățat ceva? Nu știu.

Cum mă simt? Nu știu.

Obosit? În nici un caz!

Mai bogat? Ar trebui!

Mai împlinit? Cu siguranță!

Trag aer în piept, trag de mine, mă uit în jur la vecinii de cartier care merg fiecare în treaba lui. Nimeni nu știe… și e bine. Îmi iau casca și geaca, GPS-ul, mănușile, geanta de rezervor. Mai arunc o privire în spate, poate chiar răspunde? Să mai fumez o țigară? Poate… Nu! Tocmai ce am stins-o. E gata. Ești acasă. Intru în scara răcoroasă a blocului, care parcă mă aduce în prezent, dar tot pășesc încet ca și când nu aș vrea să trezesc pe cineva. Gândurile se amestecă: trecut cu prezent, nostalgie cu anticipație. Intru în lift cu gândul la o îmbrățișare.