Călătoriile unui KEL

Lumina pătrundea prin draperiile nu prea opace ale camerei. Norbert, ca de obicei, a ”înviat” mai devreme și era la vânat de cafea. Cerul era albastru crud, punctat doar de câțiva nori albi. Bezmeticirea se amesteca și cu strânsul de bagaje, verificat baterii, weather radar. Ziua se anunța călduroasă, chiar dacă atunci era plăcut, chiar răcoare. Rumegăm ceva, îmi iau cana de cafea pe balcon, trag o pipă pentru amorsare, ne pregătim încet și, bucată cu bucată, cărăm bagajele către motociclete.

Norbert are dificultăți în a recrea puzzle-ul bagajelor. Soarele începea să ardă ușor. Mai tragem o pipă – era foarte liniște, o atmosferă calmă – setăm GPS-urile, pornesc – chopperul nu. Mort. Rece – metaforic, soarele deja încinsese sigur vopseaua neagră. Opr.esc motorul meu. Îi dă iar cheie… se aude ceva… dar nu sună a pompă de amorsare, ci a releu. Decidem să împingem. Noroc că strada e la vale. Se poziționează colegu’, împing. 5, 10, 15, 20 de metri – se îneacă, tușește, o ia la vale, iar se îneacă, iar tușește și, aproape de capăt, o ia. Respir ușurat. Se întoarce, ajunge în parcare, scoate din viteză – moare iar. Ne uităm unul la altul, apoi la motor. Iar cheie, iar sunet de releu… nu vrem să ne gândim la ce e mai rău. Decidem să împingem iar. De data asta a rămas la sunet de releu. Nici măcar nu a mai tușit. Împingem înapoi în parcare, gâfâi ca un astmatic, apele pe mine curgeau ca la duș. Desface capac, verifică siguranțe, verifică fire – eram cumva convinși că bateria e moartă – totul la locul lui. Punem multimetru pe baterie – clar. Moartă. Avem două redresoare la noi. Aveam noroc că pensiunea nu își închisese ușa principală. Urmează răbdare și tutun și înșirarea eventualelor scenarii posibile. Căutam service-uri sau magazine de piese auto-moto deschise – era vineri, iar în Austria șansele să aibă zi scurtă erau mari.

După aproape jumătate de oră, încercăm să montăm bateria și îl aud pe coleg cum invocă toți sfinții, predă lecții de anatomie și arunc și eu cu ochiul la problema cauzală: borna bateriei era ruptă. Fuck. Pauză. Blue screen. Privit în gol. O țigară ajută – pe dracu! Sunăm la magazine, la service-uri, dar ăia au pauză de la 12 la 13. ”Trust me, I’m engineer” și ”the power of duct tape” își unesc forțele ca și Captain Planet și, dacă ne-ar fi văzut careva, cred că plecam de acolo cu salvarea în cămăși albe. Unu’ lansează ideea, ălălalt zice că e tâmpenie, dup-aia acel ălălalt zice că merge și așa s-a ajuns la un acumulator cu borna strânsă cu chingă mică, apoi înfășurată strașnic cu power tape. Deja ne simțeam MacGyver. Mergem plini de speranță, cu capul sus către motor, mă ofer să strâng eu mai cu simț borna (prietenii ar zice pe naiba). Fire montate, ținem respirația, contact, cheie și – clang… expirăm… rahat. Punem multimetru, arată 12,8V, dăm cheie, arată 3,8V. ”Bă, ăsta e scurt.” ”Ești sigur?” ”După cum încearcă să cupleze…” ”Ce e de făcut?” ”Păi sun la A24. Și dacă găsesc problema rapid, sunt șanse să pornesc mâine și să te ajung din urmă la Freiburg. Dar, având în vedere că azi e vineri, e deja 13:30… Slabe șanse. Tu mergi mai departe”, îmi relatează Norbert.

În momentele alea, parcă… toate planificările, toate speranțele pentru tură, toate visele se duseseră dracu’. Chiar nu îmi venea să îl las așa în urmă. (Acum, că mă gândesc, nu îl lăsam în Amazon sau Siberia – era într-o zonă chiar mișto.) Și totuși aveam un nod în gât… ca și când ostașul rănit e lăsat în urmă că trage echipa în jos. Oricum, A24 era făcut pe o persoană + motor, în cazul lui.

Ne resemnăm, mă echipez, ne salutăm bărbătește și pornesc. Mă încerca un sentiment ciudat… în clipa de față mă întreb de ce? Sunt obișnuit să mă plimb singur cu motorul. Poate că în ziua aia eram obișnuit să am prietenul rulând în spatele meu. Îl las fumând, așteptând A24, ies din Roppen, pe lângă mine trec trupe de motocicliști, câte 2 sau 4… ”Hm… ok… this is it. Let’s go”. Intru pe A12. Era deja ora 14. Nu mai aveam luxul de a merge pe naționale. 322 km pe naționale sunt minim 6 ore, când pe autostrăzi erau 4 ore și ceva. Scop setat, cap compas, Freiburg. Azi nu mai e despre plimbare, ci despre ajuns.

A12 nu e chiar plictisitoare, aș putea spune. Chiar și pe autostradă ai timp să holbezi ochii la peisaje, mai ales că sunt suficiente restricții de viteză să îți permită asta, dar și să fii premiat dacă nu ești pe fază. Tuneluri după tuneluri, restricții, alt tunel. Mă apropii de Arlberg Straßentunnel, cel mai lung tunel din Austria, aproape 14 km, e cu taxă. Plătesc, trag motorul între bariere, mă reechipez, dau volumul mai tare la muzică – trebuie să recunosc, chiar dacă îmi părea rău că l-am lăsat în urmă, mi-a lipsit muzica – și pornesc. Nu știu pentru ce am dat 12 euro, cred, ca taxă de tunel, că asfaltul ăla era bun dacă eram femeie și aveam un dildo pe șa. (Nu știu scopul tehnic al acelor vălurele enervante care au ținut toți cei 14 km, că mă apucaseră dracii; m-aș mira să fie împotriva somnului, dar dacă da, mă ofer să le dau alternative.) Haa… lumină… e gata… că deja încep să mă bâlbâi… perverși rău urmașii lu’ Franz Josef.

Mergeam deja de vreo oră jumate și, înainte de Bregenz, opresc într-un Shell. Hrănesc motoru, mie-mi iau un prezel, o pipă, apă cu Litorsal… colegu’ mă informează că A24 sosise… bateria era problema… acum îl aștepta să vină cu o baterie nouă, doar că, fiind prea târziu, va porni mâine. Mai trag o pipă… merg să las niște balast să nu mai tragă la consum și pornesc. De când am pornit contra cronometru aveam două gânduri: să nu mă prindă iar ploaia – asta se mai liniștise, nu se mai anunța nimic – și de ambuteiajele de pe drumul de lângă Bodensee.

Primul semn de ”distracție” a fost primul ”stau” în zona Bregenz. Nimic grav. Se merge, relativ ok… relanti… doar că timpul curge. Scap. Dau gaz. Mă răcoresc, iar „Bundesrepublik Deutschland” – sper să nu am parte de prea multe ”Wir bauen für Sie”. Ies de pe autostradă, intru pe S31, controlul vamal mă ignoră, traficul e decent pentru zona asta, mă gândesc. Mda… mă gândeam… uitasem că localnicii din zonă au o problemă mentală… acest S31, după ce trece de Friedrichshafen, e construit prin câteva sate unde limita de viteză e de 30 km/h. Nimic ieșit din comun până acum, nu? Dar când drumul ăsta e o rută destul de intens circulată atât de transportatori, cât și de turiști, și ai câteva bottle-neck-uri de astea, invariabil vei avea cozi la care stai și înaintezi cu 5 km/h la fiecare 30 de secunde, așa câte 2-3 km, cel puțin, înainte de fiecare sat – atunci orice om cât de cât întreg la cap zice: hai să facem o autostradă sau măcar un Schnellstraße de la Bregenz până unde începe A98. Ei, sunt convins că au fost niște minți luminate care au propus asta, dar cum nația aia e obsedată cu Umweltschutz și localnicii cu plantațiile de hamei, vie și Lärmschutz, lucrul ăla nu s-a întâmplat. Drumul a rămas tot prin sate, s-a redus limita de viteză că de… turismus și liniște. Al dracului Umweltschmutz când tu ai ambuteiaje continue. Wir lieben NOx und CO2.

Sunt și mai faine când ești în pantă și tot freci ambreiajul ăla (RT nu apreciază asta) și nu știi de ce face motorul în halul ăla… apoi realizezi că ești încă în a 3-a. Și te uiți în jur și vezi alți bikeri, care stau și ei în coloană… și stai și tu. Și îți bagi și îți scoți și te miri de stupiditatea situației… ajungi în sat… vezi stâlpul de radar cu bliț, îi umpli frigiderul ăluia cu ideea, ieși din sat, urci la 90, te răcorești, urmează satul numărul 2… cu ambuteiajul aferent. Încep să mă obișnuiesc. Mâna stângă o mai am? Da… ține ambreiajul. După ce a părut o veșnicie scap, drumul se întinde și se anunță autobahn. Fără limită, evident. Ăștia sunt chiar sadici sau sado-maso. După ce îți freacă tot ce e de frecat de la ambreiaj la nervi, ca să-ți închidă gura îți dau autobahn fără limită.

Se poate și 160 km/h… cred că poate și mai mult… 165… dar nu mă simt confortabil cu rafalele astea… așa că revenim la 130. Merg deja de aproape două ore, iar nu știu cât am acoperit… dar mai am cam 120. Mă dor toate: de la fund, la genunchi, la palme, antebrațe… @#$@$% de ambuteiaje. Benzinărie. Nu contează, parchez. Îmi e somn. Nu e bine. Iau un Redbull la jumate de data asta. Îl beau de sete, cred. Nu îmi e foame. Mă simt doar obosit. Nici nu știu de ce după doar 220 km. De ajuns, ajung. Norbert îmi scrie că bateria a venit. Motorul merge. S-a cazat undeva și mănâncă vestitul șnițel cu gem – ”să-ți s….”. Lasă… e bine și așa.

După aproape jumătate de oră pornesc iar. Mai am puțină autostradă. Apoi ruta o știu și fără GPS. Aproximativ o oră. Soarele coboară. Începe să-mi bată în vizieră – noua vizieră de soare de la Nolan e aproape inutilă cu soarele în față, față de versiunile anterioare – șoseaua șerpuiește agale prin Pădurea Neagră, vine un pod – Donau – bă da ce mică e aici. Înainte de a pleca de la ultima oprire am mai verificat încă o dată GPS-ul pentru drumuri închise, deoarece pe această rută și TomTom și Gogu anunțau aceleași 2 lucruri: drum deviat și un accident. Iar după noile update-uri de Android, se pare că Tom nu mai știe să se conecteze să îți ia datele de trafic.

Deviația a fost intuitivă – ia-te după șirul de mașini – se iese de pe principal, se intră prin sătulețe mici, nu prea e lume pe stradă, se intră în alt sătuc, se trece pe sub șoseaua principală, se urcă la nivel și se intră înapoi pe Schnellstraße. Bucuria nu durează mult, că acel accident era încă acolo. Aproape 20 de minute am urcat dealul ăla din ambreiaj în a 1-a, apoi liber, iar 1, iar liber – tot în Germania, pe drumurile naționale, dar și la noi, doar că mai rar – pe un drum cu câte o bandă pe sens, pe anumite porțiuni, nu numai pe cele de urcare, un sens capătă două benzi, atunci poți depăși. Ideea e să și revii înapoi în coloană când banda se termină. Pe coama dealului de data asta, probabil, șoferul nu a mai intrat. A fost aproape frontal. Panouri de discreție montate, nici nu eram curios să văd dacă era carnagiu.

De aici drumul era liber… știam că va veni și aici o zonă cu limitare de 30… dar cel puțin nu va fi ambuteiaj… ultimii kilometri se transformă iar în autostradă… nu ratez ocazia… mă apropii de tunelul de intrare… știam că trebuie să reduc viteza… dar așa brusc de la 130 la 50? Ciudat… am ratat un 80? În tunel viteza standard e 80… doar în zilele aglomerate e 50… la ieșire, deja în oraș, e un S scurt unde este 50… reduc… știu zona, văd semnul… mă orbesc două blițuri, mă uit la bord: 53 km/h… „Hai dă-te-n aia mă-sii… pentru 3 km/h… serios… tre’ să ajung aici ca să iau prima amendă… să vă…”

Trafic de vineri seara… de vară… lumină caldă… în cască soarele creează un aer de seră… ridic clapa să-mi usuc transpirația… nu aud niciun claxon… nicio muzică dată tare… parcă și oboseala a mai trecut… intrăm pe Berliner Allee, apoi Lehenerstraße… am ajuns… prima chestie: țigară… apoi… neapărat bere.