Călătoriile unui KEL

Nicăieri nu e ca la mama. Indiferent de loc, unde e mama e acasă. Și bineînțeles, atât timp cât mama trăiește, poți fi copil. Prin urmare, întreg sacul de haine care se adunaseră de când am plecat a fost predat pentru epurare. La ce mireasmă bănuiesc că emana sacul ăla, nu poți să îi spui spălare. O numești epurare, eradicare; „dezinfectare” e prea moale. Am stat la mama două nopți. N-am făcut nimic… ee… e fain să fii copil. Freiburg-ul îl știu la pas… lui Norbert îi plăcuse foarte mult, după plimbarea de anul trecut… dar el acum era pe drum către Freiburg după pățania de ieri.

Nici nu putea fi mai bine: clima bate, berea e rece, țigara curge… primesc câteva poze cu colegu’, de pe un pas, cu mențiunea „Habar n-am unde sunt dar e foarte mișto”. Clima bate prea rece, e enervantă, berea se termină prea repede, țigara la fel. Omul, după spusele lui, ori era norocos, ori avea farmece făcute sau… nu ș’ ce legate… ideea e că șirul de coincidențe faste prin care trecuse îl făcuseră să ia orice piedică, mică sau mare, ca un semn și de fiecare dată îl scăpase de ceva. De data asta, omul, deoarece nu verificase bateria înainte de plecare și îi crăpase în Roppen, iar a doua zi, când pornise și el către Freiburg, GPS-ul îl rutase prin zona prin care voiam eu să merg și nu am apucat, și prin care el spusese că nu vrea să treacă datorită restricțiilor de zgomot.

Ascuns între culmile împădurite ale Vorarlbergului și stâncile dramatice ale Tirolului, acest colț de vest al Austriei pare neîmblânzit — un loc unde drumurile alpine par desenate de mâna călătorilor, nu de ingineri. Două dintre cele mai spectaculoase trecători din regiune — Hahntennjoch și Hochtannberg — nu sunt doar rute de legătură prin munți. Sunt experiențe în sine. Hahntennjoch este îngustă, abruptă și îndrăzneață — o panglică de asfalt care taie stânca între Imst și Elmen, în valea Lechtal. Cu pante de până la 18% și serpentine ce par desenate într-un carusel, e o provocare și o răsplată în același timp — mai ales pentru motocicliști și cei care caută liniștea. Hochtannberg, în schimb, este mai largă și mai domoală — face legătura între Warth și Schröcken, continuând spre Bregenzerwald. Aici, pășunile alpine verzi întâlnesc vârfurile zimțate, iar sate montane precum Lech am Arlberg oferă o pauză liniștită sau chiar un refugiu de lux. Zona este mai puțin turistică decât Tirolul central, ceea ce o face ideală pentru cei care caută autenticitate, drumuri șerpuite și puterea tăcută a naturii. Vei găsi colibe din lemn, cascade zgomotoase, lacuri alpine, vaci la pășunat și acea liniște specială pe care doar munții o pot dărui.

Eram cu telefonu’-n mână — „Să-mi bag… cât o mâncat ăsta când era mic?”. În fine… să zic acum că nu eram invidios? Eram. Foarte. Voiam și eu să văd adevăratul loc de baștină al vacii Milka? Da! Dar… n-a fost să fie. Poate data viitoare.

Ziua mea de pauză și odihnă — a se citi bere și leneveală — a trecut domol. Ziua următoare urma să pornim către Heilbronn. Să străbatem Pădurea Neagră de la sud la nord.

Dimineața cafeaua era deja făcută, Norbert își pipăia hainele de pe uscătorul din balcon… strângem agale bagajele. Norocul nostru a fost că de data asta motocicletele erau parcate în garajul subteran al blocului, de unde uneori nu îți mai venea să ieși. Analizăm ruta de azi… Garminul lui, Tom-ul meu, Gogu… toate ziceau cu totul altceva. Mno… să te ia în ea tehnologia… aleg o rută mai zbârlită pe TomTom și după ce mai băgăm o cană de cafea plecăm. Nu am putut relua cu exactitate drumul făcut în 2024 din motive tehnico-logistice — colegu’ îl înjura iar pe Putin cu bruiajele lui — niciun GPS nu ruta după cum alegea Google. Față de ruta pe care o alesesem anul trecut, care străbătea Munții Pădurea Neagră de la sud la nord, anul acesta i-am străbătut de la SV la N. Nu am avut niciun șir de serpentine, nici drumuri înguste, nici pante abrupte, nici sătulețe izolate; am mers pe șosele întinse, curbe largi, prin pădurile de brazi, gândindu-ne la cum arătau acum 2000 de ani, cât de dense și întunecate erau pădurile atunci, de nici romanii nu le-au străbătut. „Pe Tabula Peutingeriana, munții Pădurea Neagră sunt reprezentați ca un lanț muntos cu copaci cu forme bine conturate, simbol al unui teren instabil și practic inaccesibil.”

Undeva, după vreo oră și jumătate, oprim să ne răcorim la o benzinărie, locație care ne era cunoscută de anul trecut, semn că deja intrasem pe ruta dorită — din nefericire partea cea mai frumoasă era undeva în spate. Colegu’ alege un loc cu umbră — nu cu odihnă și verdeață — unde intrăm în vorbă cu un tânăr localnic. Schimbăm păreri despre călătorii, despre Transilvania, despre situația emigranților. Colegul, după plecare, în microfonul din cască, se întreba cu voce tare: „Mă întreb cu cine o fi votat”, făcând referire la partidul de extremă dreapta al Germaniei.

Ieșim din zonele împădurite ale munților, pe lângă Pforzheim, schimbând Schnellstrasse cu B-uri și iar S-uri, prin sensuri giratorii și semafoare. Chiar dacă aveam parte de rafale de vânt, ele tot îți dădeau impresia că eram așezați în fața unor aeroterme uriașe. Din motive neelucidate încă, drumul până la ora aia mă obosise crunt. Mă durea fundu’, mă durea spatele, îmi era cald, îmi era somn… distanța de câteva zeci de kilometri până la Heilbronn mi s-a părut ca și câteva sute de kilometri.

Odată intrați în oraș, parcă îmi revenisem puțin. Eram aici a treia oară. Prima dată în 1993. Eram un mucos cu o claie mare de păr pe atunci. Nu îmi aduceam aminte multe chestii despre oraș, mici fragmente despre centru — asta pentru că încă aveam albume cu poze — și mai ales despre șocul dat de diferența de „bogăție”, care pe vremea aceea mi se părea opulentă: dulciuri la discreție, Cola și Fanta, magazine cu grămezi de fructe și multe altele.

Ajungem destul de lejer la hotelul — care, abia după plimbarea de seară, am realizat că este exact pe malul râului și există o cale muuuult mai scurtă de a ajunge în centru.

Ne uităm după intrarea în parcare — pe Booking hotelul menționa că avea parcare — nu vedem nimic ce să ne sară în ochi, așa că le lăsăm pe trotuar. Hotelul, destul de elegant, oarecum luxuriant, aș putea spune; la recepție trecem prin aceleași formalități, iar după câteva clipe întreb: „Ne spuneți, vă rog, unde putem parca, sau unde este parcare?” … „Mda… avem parcare, dar nu pentru motociclete”… 404 not found… blue screen… amice, ești idiot? „Cum adică nu este pentru motociclete?”… „Acum un an, un client nu a fost văzut de senzorul barierei, a fost lovit și de atunci nu mai acceptăm motociclete în parcare”… tupeu loading, morți și răniți pregătiți… „Păi și noi unde să parcăm? De ce nu menționați asta pe Booking? De ce managementul nu anunță clientul din timp?” … „Puteți parca mai în sus pe stradă, este cu taxă… x euro pe oră… sunete sunete”… eu probabil că aveam o față de om cu spume, zic eu, în comparație cu Norbert, care este cel mai galant dintre noi doi, pentru că recepționerul brusc schimbă retorica, schimbă tonul și, cu jumătate de gură: „Puteți parca dacă doriți, dar nu știți de la mine, hehe – da de unde drac de altundeva – aici în lateral”. La care colegul lui, un tip masiv, negru, zâmbăreț adaugă: „Doar că, dacă mâine dimineață, fiind luni, poliția trece, sunt șanse să primiți amendă.”… „Și cât e amenda?”, întreabă Norbert… tipul masiv răspunde, Norbert calculează: „Ha… păi iese mai ieftin decât parcările”… toți patru bufnim în râs. Adjudecat. Am parcat lângă terasa hotelului, între 2 uși, pe zona pietonală. Uelcăm in Jermania.

Afară era zăpușeală. Cruntă. După ce ne-am răcorit de-a binelea în cameră, foamea dădea târcoale; ne-am făcut curaj și am ieșit. Prima oară în căutare de țigări. N-am găsit în primă fază. Apoi în căutare de ceva de mâncare. Nu facem prea multe mofturi: dacă e o combinație între tradițional și șnițele, e perfect. Înainte de masă, berea rece e dumnezeiască. Au mai intrat vreo două în timpul mesei ș.a.m.d.

După ce am lăsat digestia să își facă treaba, 5 minute, Norbert propune să ne intrăm în piele de turiști și să o luăm la pas prin centru. Eu eram curios dacă mai țineam ceva minte. Tot ce aveam în memorie erau de fapt pozele care încă existau în album.

Ca în multe orașe germane, centrele istorice au fost distruse în al Doilea Război Mondial. Heilbronn-ul nu face excepție. Heilbronn devenise unul dintre centrele industrializării timpurii din Württemberg; prin urmare, orașul vechi din Heilbronn a fost complet distrus în timpul raidului aerian din 4 decembrie 1944 și reconstruit în 1950.

Cu toate acestea, luând la pas centrul, ignorând vibe-urile secolului XXI — acum mulți vor spune că sunt așa și pe dincolo, că nu sunt multiculti, că nu reușesc să privesc în secolul XXI — poate nu sunt, poate sunt rigid, poate sunt nostalgic, dar ideea de multiculti sau democrație sau integrare funcționează doar dacă toate mințile gândesc în mare măsură pe aceeași linie.

Luând la pas centrul, Norbert a avut norocul să găsească un magazin de alcool și tutun — noi eram surprinși deoarece era duminică. Se reface stocul și continuăm. O surpriză nu vine niciodată singură și nici locurile interesante nu încetează să apară.

Indiferent de cât de negru îți e trecutul, nu ai voie să îl uiți. Pentru unii, inscripțiile din perioada nazistă pot părea incomode sau de evitat, pentru noi erau detalii, informații, care erau puse într-un puzzle mai mare și vechi. După ce citim și dezbatem ceea ce vedem, intrăm într-o piațetă gălăgioasă, care semăna mai mult a stradă din spatele cartierului de blocuri, unde se adună la un pahar de „Doi cai frumoși” locuitorii zonei. Nu prea mai era nimic german în piațeta aceea în afară de clădiri. Absorbim atmosfera, amândoi știam Germania altfel, cu totul altfel. Continuăm drumul către piața primăriei, aruncând un ochi pe Gogu, din când în când. Nu ne făcusem temele de turiști, așa că mergeam la plesneală.

Primăria o știam din poze. Și eram chiar entuziasmat să o văd după 30 de ani. Nu se schimbase nimic, mă gândesc rulând în minte pozele făcute atunci. În afară de câțiva copaci ornamentali, câteva obiecte de mobilier stradal și ceea ce observam amândoi: vibe-ul. Vibe-ul și tot ce ține de el era complet schimbat. (Nu voi intra în detalii să nu schimbăm tema într-una socio-politică.)

În acea piață, ceva din trecutul orașului mai dăinuia, probabil și reconstruit.

Primăria din Heilbronn este situată aproximativ în centrul istoric al orașului și a fost reconstruită după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult ca sigur, atracția principală a multor turiști – asta după ce am rămas și noi surprinși la oră fixă de marionetele ceasului – este un ceas astronomic remarcabil, realizat în secolul al XVI-lea de Isaak Habrecht. Acest ceas impresionant are trei cadrane, un carillon și figuri mobile. Cadrul ornamentat, format din trei părți, al ceasului a fost proiectat de Hans Kurz, arhitectul primăriei renascentiste.

Un alt punct atractiv, pentru noi și pentru cei cărora le place să observe arhitectura veche, a fost Käthchenhaus, o clădire seculară privată din secolul al XIV-lea, situată în Marktplatz 1, în Heilbronn. Casa, cu ferestrele sale distinctive în colțul Kaiserstraße, a primit numele actual în secolul al XIX-lea, de la piesa de teatru populară la acea vreme, Das Käthchen von Heilbronn.

Devenisem nostalgic și încercam să îmi amintesc ce făceam acum 30 de ani. Dar tot ce știam erau doar pozele. Cu capul pe sus, cu oboseala care la mine deja se simțea din plin, mă târăsc după Norbert către Biserica Kilian din Kaiserstraße.

Biserica Kilian din Kaiserstraße (Strada Kaiser) din Heilbronn este o biserică gotică construită din gresie Heilbronner, a cărei origine datează din secolul al XI-lea. Prima biserică din Heilbronn a fost Bazilica Sf. Mihail, menționată în documentele de fondare ale Diecezei Romano-Catolice de Würzburg în anul 741 și menționată pentru a doua oară într-un alt document oficial în 899. Este foarte probabil ca această biserică să fi fost situată în același loc în care se află astăzi biserica Sf. Kilian, dar această teorie nu are dovezi definitive. Reconstrucția în întregime a bisericii a început în 1946 și a fost terminată, neoficial, în 1984. (Mai multe pe wiki, că deviem de la subiect.)

După ce ne-am sucit gâturile holbând ochii la turlele bisericii – gotice, baroce – o luăm la pas către malul râului, unde vibe-ul era diferit. Oameni mai liniștiți, turiști, zgomot înfundat de tacâmuri, ciocniri ușoare de pahare, muzică în surdină. Cu ideea că închidem cercul și mergem puțin pe mal, apoi facem dreapta și ajungem la hotel, ne trezim cu hotelul în față. Atât de mare prezență de spirit avusesem cu câteva ore înainte, atunci când am ajuns, că nici măcar nu observasem unde, de fapt, e situat.

Turnul închisoare.

Norbert sugerează să o mai lungim puțin, ne sucim 180 și, din bâjbâială, nimerim la o terasă, unde un nene foarte vorbăreț vindea bere la pahar din rulotă. E simplu: „Dacă închideți, 2 pahare de fiecare.” – „Sigur.” – „Mulțumim.” – „Noroc!!!”